Mircea Radu IACOBAN

Cine mai ştie câte ceva despre faimoasele baluri ale Teatrului Naţional din Iaşi? Mă tem că nimeni, nimic! Erau marele eveniment monden al anului, constituind un fel de ştampilă de autentificare pe certificatul de apartenenţă la high life-ul ieşean. N-ai fost la Balul Teatrului, nu eşti menţionat în carnetul Claymoor-ilor de Bahlui, înseamnă că mai ai de asudat şi de dat din coate până la accedere în lumea bună a fostei Capitale moldave!

Le scoate din uitare Laurenţiu Şoitu, care a avut prevederea să păstreze textele interviurilor luate de-a lungul anilor, pentru Radio Iaşi, Mărioarei Davidoglu, societară şi artistă emerită a Naţionalului ieşean („Junimea”, 2019). Foarte preţios tezaur de informaţii pentru adevărata (şi târzia) desluşire a „Veacului marilor actori”, cartea învie o lume a scenei mistuită în fum şi care, din nefericire, nu s-a prea bucurat de atenţia camerei de filmat (televiziunea încă nu exista, cinematografia era la începuturi), rămânând să pâlpâie cât de cât doar în amintirile generaţiei mele. Iar de răscolit prin arhive colbăite, puţini cutează s-o mai facă. Nici Muzeul Teatrului nu mai există: după retrocedarea Casei Alecsandri, a devenit doar Colecţie muzeală, adăpostită, de nevoie, în încăperile Muzeului „Eminescu” din Copou.

Zeci de nume ale unor slujitori ai scenei cândva faimoşi sunt scoase din uitare datorită incredibilei memorii a Mărioarei Davidoglu, care, „la amănunt”, reînvie convingător şi pitoresc colorat o galerie de chipuri, destine şi întâmplări nedrept abandonate în uitare – asta şi fiindcă Naţionalul ieşean este singurul care încă nu şi-a alcătuit şi publicat propria istorie... Balurile Teatrului aveau loc (cine să-şi închipuie acum?) nu în holul principal şi în foaiere, ci chiar în sala mare a impresionantului edificiu clădit după planurile lui Fellner şi Helmer. Cum asta, că rândurile de scaune erau imposibil de scos? Actriţa explică: „Teatrul avea un parchet care se aşeza peste fotolii şi care făcea legătura cu scena, acoperind întreaga suprafaţă. Parchetul era de nuc sau stejar, oricum unul pe care să alunece uşor dansatorii. Cele două loje din centru aveau şi ele un dispozitiv care lega sala cu lojele, pe unde era intrarea în sala de dans pe câteva trepte.” O instalaţie care şi azi ar fi greu de construit şi de păstrat (de unde asemenea hală?), dar care, iată, funcţiona! Auzisem despre ea şi am căutat-o prin toate magaziile şi subsolurile Teatrului: nici urmă! Tone de cherestea (nuc, stejar!) - nici în vechile inventare n-am găsit-o menţionată, de-ţi vine să crezi că, precum decorurile, făcea parte dintre iluziile scenografice! În loje mai erau amplasate şi mesuţele pentru „supeu”; greu de închipuit astfel de metamorfozare a venerabilei săli de spectacole!

Dar iată că începe balul. Invitaţii luau loc mai întâi la mese: iată-i pe Garabet Ibrăileanu, împreună cu viitorul ginere, Gh. Agavriloaie (fostul meu profesor la Filologie), în compania lui Mihail Sadoveanu şi Gr.T. Popa (Universitatea de Medicină ieşeană îi poartă azi numele), fondatori ai revistei „Însemnări ieşene”, a filosofului Ion Petrovici, fost ministru, ultimul reprezentant al şcolii maioresciene. În alte loje, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihail Codreanu, Traian Bratu (rectorul şi preşedintele Senatului, căruia, în 1936, legionarii aveau să-i taie urechile!), Neculai David, tânărul Gavril Istrati (viitorul decan de la Filologie), la fel de tânărul doctor Vlad Bejan, fondatorul de mai târziu al Băilor Nicolina, şi, desigur, înzorzonaţii ofiţeri ai regimentelor 13 Infanterie, 7 Roşiori şi 4 Vânători, în frunte cu generalul Broşteanu. Erau şi atunci partide, aprige dispute, polemici, numai că, la Balul Teatrului, politica n-avea acces: înaintaşii ştiau să se distreze şi, dacă era bal, bal să fie! Politica nu trecea pragul!

Orchestra, desigur, militară, o adusese generalul Broşteanu. Care a şi dat, milităreşte, comanda deschiderii dansului: „en avant quatre!”. Onoarea primului cadril a revenit perechilor Ionel Teodoreanu (cu dna Lupaşcu, alias Lily Teodoreanu) şi Păstorel (cu fiica profesorului Matei Cantacuzino). Ce lume de vis, în bună şi armonioasă înţelegere! Se alegea şi regina balului; râvnitul titlu i-a revenit unei focoase „spaniole” care a cules ropote de aplauze dansând pe „Bolero”-ul lui Ravel. Mărioara Davidoglu relatează, chicotind parcă: „Într-o clipă, drăcoaica îşi smulge peruca de pe cap şi apare, spre hazul tuturora... Miluţă Gheorghiu. El fusese travestit în dansatoare!” Încasările Balului au revenit actorilor, care astfel şi-au putut îngădui „fie, unii, un voiaj la Viena, alţii, precum Miluţă, Margareta şi Mircea Popovici la Paris, apoi de acolo în Olanda, eu cu Florica Bulgaru şi sora mea în Franţa, Gică Popovici în Italia, Anny Braeski la Sinaia...”

O, tempora!