Mircea Radu IACOBAN

Tamara Buciuceanu a împlinit 90 de ani. Când mă pregăteam să scriu, cu vinovată întârziere, articolul omagial cuvenit, aflu vestea că-i internată la „Elias” şi încă, alarmant, la reanimare! Da-i de bine: cum era de aşteptat, cu vitalitatea şi energia bine cunoscute, Doamna Teatrului nostru a depăşit momentul dificil şi iat-o cerând să i se aducă la spital... plăcintă cu vişine! Urării de la mulţi ani i-o alăturăm pe aceea şi mai cuvenită acum: sănătate „cât cuprinde” şi grabnică întoarcere pe scenă!

Cetăţean de onoare al municipiului Suceava încă din 1998, Tamara a absolvit liceul aici, iar tatăl ei, care a şcolit 11 generaţii de elevi, mi-a fost profesor de rusă la „Ştefan cel Mare”. De numele Tamarei Buciuceanu se leagă unul dintre succesele memorabile ale Teatrului Naţional din Iaşi: spectacolul din 1984 cu „Chiriţa” lui Alecsandri. În acelaşi timp, un reper pentru CV-ul artistei, care, la invitaţia „numiţi rolul Dvs. preferat?”, răspunde fără nici o ezitare: „Gândul mă duce imediat la Coana Chiriţa, un rol în care mă ştie atâta lume şi de care sunt şi acum îndrăgostită, deşi nu a fost deloc o partitură uşoară. Îţi trebuie o tonă de energie să dai viaţă acestui personaj uluitor, atât de temperamental, şi să fii credibilă când cânţi un vodevil, acel gen muzical foarte special, nici operă, nici operetă.”

Nici despre Chiriţa lui Matei Millo, nici despre cea a lui Miluţă Gheorghiu n-avem mărturii consistente. Barem Miluţă s-ar fi putut bucura de o înregistrare pe peliculă. N-a fost să fie, aşa că viaţa filmică a comediei lui Alecsandri începe cu spectacolul din 1984 al Naţionalului ieşean, înregistrat la TVR în 1985 şi comercializat începând cu 2007. Mai bine mai târziu decât niciodată! Revăzând, pe DVD, Chiriţa Tamarei Buciuceanu, montare-reper, de certă virtuozitate actoricească şi har regizoral (Nicolae Dabija), am retrăit pas cu pas momentele construcţiei acestui memorabil spectacol. Care-i provocare şi piatră de încercare pentru orice diriguitor al Naţionalului ieşean, obligat să monteze Chiriţa barem o dată în mandat, tot aşa cum obligatoriu pentru concertul de anul nou de la Viena este Marşul lui Radetzky. Şi niciodată, nicăieri, Chiriţa n-a strălucit ca la Iaşi, singurul loc în care comuniunea cu publicul spectator poate fi totală şi deplină.

Când, la telefon, am invitat-o pe Tamara să joace Chiriţa la Iaşi, n-a ezitat nici o clipă: „Am aşteptat 25 de ani să joc acest personaj. Ce bucurie poate fi mai mare?” Şi-a modificat agenda, a contramandat aranjamente, a renunţat la alte oferte şi a venit imediat la Iaşi, pentru a conlucra cu regizorul Dabija, care rememorează: „Rare sunt lucrurile minunate! Tamara Buciuceanu a fost un lucru minunat în repetiţiile la Chiriţa! La Iaşi, după Miluţă, numai noi ştim ce greu era!” Revăzut după 36 de ani, spectacolul rămâne cuceritor, Tamara izbutind unul dintre cele mai strălucite roluri ale carierei, dacă nu cumva o fi chiar zenitul! Alături de ea, Dionisie Vitcu în rolul Guliţă – ce greu am izbutit să-l conving să joace, fiindcă se considera prea depăşit de vârstă! Ceea ce, cum se vede, deloc... nu s-a văzut! Un actor de excepţie, Puiu Vasiliu, a făcut, prin personajul Bârzoi, ultimul său mare rol înainte de a trece la cele veşnice. Internat apoi la un sanatoriu TBC, îi trimeteam din când în când una-alta şi micile pacheţele cu de-ale gurii i le aducea autocarul nostru: ştiam că-i creşte inima când vede, pe maşină, inscripţia „Teatrul Naţional Iaşi”. Alte prestaţii actoriceşti de marcă: Ion Chelaru (fost actor la Secţia Suceava), un pitoresc „Ion” de referinţă, regretatul Sergiu Tudose (cel puţin egal predecesorului de la începutul veacului trecut, Remus Ionaşcu), Liana Mărgineanu (o „Saftă” de pus în ramă), Doina Deleanu (fără prea multă experienţă şi abia adusă de la Teatrul din Bacău, s-a descurcat mai mult decât onorabil într-un rol puţin ofertant – Luluţa).

Peste toţi şi toate, Tamara, într-un spectacol pe care regizorul variantei TV, Eugen Todoran, îl vedea ca fiind „modern, savuros şi dinamic, cu mare priză la public”, demn de inclus „în rândul actelor de cultură”. L-am urmărit înregistrat în seria „Spectacole de colecţie”, cu emoţie şi cu sentimentul că, totuşi, lăsăm ceva urme ale trecerii. Tocmai fiindcă „aşa e viaţa, o comedie...”