Mircea Radu IACOBAN

În anul fatidic pentru români 1989, în URSS se organiza un recensământ general pe republici şi provincii. Rezultatele în Transnistria: 40% moldoveni (adică, români), 28% ucraineni, 24% ruşi, 8% alte naţionalităţi. Dacă recensământul ar fi cercetat şi data stabilirii rusofonilor în zonă, s-ar fi văzut că mare parte era venită după tacita aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Nici acum nu este structurată distinct o anume populaţie majoritară, fiindcă cele 52 de procente luate de regulă victorios în calcul de Tiraspol sunt alcătuite din trei naţionalităţi, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi; statistic vorbind, românii au fost şi sunt cei mai numeroşi (incluzându-i aici, desigur, şi pe cei care se declară „moldoveni”). Nu se poate vorbi, în Transnistria, despre un conflict inter-etnic, de o problemă naţională care să fi determinat secesiunea, ci strict de una politică, de sorginte imperialistă, întemeiată pe abuz, minciună, teroare, instrumentată şi finanţată din exterior. Istoricii, inclusiv cei ruşi, afirmă că Transnistria a fost locuită de geto-daci; de-a lungul veacurilor, au stăpânit-o (şi) domnitori români, elementul autohton s-a păstrat, inclusiv limba, oricât de agresată (mai ales acum); în consecinţă, putem afirma că Transnistria este pământ românesc? Unii spun da, alţii, nu. Scriitorul basarabean Serafim Saka, de pildă, o considera o „rămăşiţă a geografiei lui Stalin, când noi avem geografia noastră, de la Nistru pân′ la Tisa; excrescenţa transnistreană n-ar trebui nicicând inclusă în organismul nostru statal”. Probabil, chestiunea se cuvine privită diferenţiat, raportarea la geografia României diferind de cea la geografia Republicii Moldova. La o adică, Bucureştiul s-ar putea arăta mai puţin interesat de Transnistria, tratând-o ca eventuală monedă de schimb, dar Chişinăul, niciodată. Sunt o mie şi unul de motive, n-am spaţiu pentru a detalia. Pe de altă parte, Rusia s-a încuibat în estul Balcanilor, şi de unde pune cizma, Ivan nu mai pleacă. Simplificând, aşa a izbucnit „războiul uitat” de la Nistru (1991-1992), care a antrenat în lupte 29.000 de combatanţi, a pricinuit circa 1000 de morţi, 2000 de răniţi, şi a dislocat peste 110.000 de refugiaţi. Pierderile materiale ale săracei Republici Moldova s-au cifrat la circa 12 miliarde de ruble! N-aş spune că nu s-au scris destule cărţi, studii, articole, despre acest război, am încercat s-o fac şi eu, datorită faptului că m-am aflat în zonă spre a trimite relatări gazetei bucureştene „Românul”, însă prima cercetare temeinică şi exhaustivă a apărut abia acum, fiind datorată colonelului Valeriu Cerba, înalt funcţionar al Ministerului de Interne de la Chişinău, aflat la ceasul războiului cu însărcinări pe linia frontului („Adevărul despre agresiunea rusă în Transnistria”, Junimea, 2019 – lansată săptămâna trecută la Iaşi). A fost acolo, ştie cum s-a vieţuit şi murit în tranşee, cunoaşte realităţile de la faţa locului şi nu din auzite, a avut răgazul să-şi verifice impresiile şi să-şi consolideze opiniile, dar, mai ales, a obţinut acces la sumedenie de documente revelatoare abia acum date publicităţii. În mediile ruse şi rusofone încă stăruie acuza complet absurdă potrivit căreia agresiunea armată din 1992 a fost declanşată de „fasciştii români”, Rusia rămânând „mediator, pacificator şi garant” în soluţionarea conflictului. Cerba demonstrează în afara oricăror dubii, cu documente şi probe incontestabile, adevărata identitate a „autorilor şi regizorilor” războiului de la Nistru, slujiţi de liderii separatişti adunaţi la Tiraspol din cele patru zări ale Rusiei ajunşi peste noapte „doctori habilitaţi”, academicieni şi profesori în învăţământul superior (de altfel, reţeta parvenirii în lumea universitară nu-i doar patent nistrean...) Sunt identificate şi cauze ce ţin de şubrezenia unor decizii ale Chişinăului, precum şi de rolul nociv jucat în derularea evenimentelor de anumiţi lideri ai mişcării de eliberare naţională, „indivizi care, pe atunci, erau apărători ai identiţii româneşti, iar în prezent s-au transformat în mari prieteni ai Federaţiei Ruse.” Rămâne marea întrebare: de ce diferendul nu poate fi soluţionat? Simplu: fiindcă urmând realităţile „gramaticii geopolitice regionale”, „scriem Tiraspol şi citim Moscova”. Apoi, fiindcă sprijinul internaţional primit de basarabeni a fost cât se poate de ineficient, adeseori simpatia şi susţinerea părând a se îndrepta către transnistreni. Pactul Ribbentrop-Molotov continuă să-şi facă efectele, iar toate negocierile sub egida OSCE (Rusia are drept de veto!) nu au dus la nici o decizie pozitivă pentru Republica Moldova, ba chiar s-au exercitat presiuni asupra autorităţilor moldoveneşti pentru a le determina să admită cedări unilterale. Iar „SUA nu se vor certa cu Federaţia Rusă pentru Republica Moldova din cauza conflictului transnistrean.” De altfel, ce mai încolo-încoace, Ghenadii Selezniov, fost preşedinte a Dumei de Stat, a pus cu sinceritate punctul pe i: „Rusia a declanşat războiul din Transnistria pentru a opri unirea Moldovei cu România.”