Mircea Radu IACOBAN

Cine-şi mai aminteşte de Alexandru Filioreanu, fostul ministru adjunct al transporturilor în Guvernul Maurer, director al Regionalei CFR Cluj, apoi Iaşi? Cronic subdezvoltată, zona românească de nord-est s-a împlinit spectaculos feroviar prin strădania uitatului director regional, căruia i se datorează – dacă nu chiar la propriu, atunci barem tenacităţii adeseori temerară cu care a izbutit să ducă la bun sfârşit, proiecte (azi ar putea fi considerate de-a dreptul utopice) în cei 20 de ani cât a gospodărit căile ferate moldave. Cum l-am cunoscut îndeaproape şi m-a chemat să-i fiu alături la toate inaugurările sărbătoreşti din mandatul său, sunt sigur că, de-ar putea să vadă harta căilor ferate acum, albăstrită de liniile desfiinţate, ar izbucni în plâns. Adevărat, Filioreanu dădea drumul lacrimilor repede, şi la ceas de bucurie şi de întristare, motiv pentru care cei din preajmă îl ironizau pe ascuns, nu fără a recunoaşte că ne-bărbăteştile manifestări ale directorului revelau o puţin obişnuită iubire pentru glasul roţilor de tren. Asta poate şi datorită faptului că se trage dintr-un sat (Filioara-Neamţ) fără gară, cu trenul la zeci de kilometri distanţă, şi înţelegea altfel destinul zonelor izolate în vremea în care zeul automobil abia îşi începea fulguranta ascensiune. N-ar putea să priceapă cum de au ajuns izolate feroviar localităţi precum Fălticeniul, Huşiul, Moldoviţa, Dornişoara, Fălciul, Nisipitul, până de curând Putna şi Rădăuţiul, dar, mai ales, l-ar durea peste măsură abandonarea propriilor lui ctitoriri, adică liniile spre Siret, spre Săveni, Hârlău-Flămânzi-Botoşani. Cea din urmă, aproape terminată, cu ditamai tunelul de 1500 metri isprăvit şi podurile metalice aşezate pe culee, e-o tristă mărturie mută a incapacităţii urmaşilor de aduce la bun sfârşit truda înaintaşilor. Poate că s-a şi avântat prea mult, creditând calea ferată cu veşnică înflorire, dar aşa arătau studiile de fezabilitate pe atunci. Cele 58 de linii ale triajului din Suceava zac acum îmburuienite, magaziile din toate staţiile au ajuns lăcaşe de stafii, coletăria a dispărut, cele mai multe gări au fost retrogradate la statut de haltă, trenurile locale de călători, câte au mai rămas, circulă cu 1-2 vagoane, materialul rulant s-a învechit peste poate, viteza de circulaţie, dimpreună cu viteza comercială, au devenit pur şi simplu ridicole. Filioreanu a avut vocaţia construcţiei: a preluat regionala CFR Iaşi cu 20 km. de cale dublă, izbutind s-o aducă la 580 km., a început electrificarea de la zero şi a lăsat-o la kilometrul 750 (cum avea să rămână până azi), a determinat sfredelirea munţilor la Mestecăniş, dublând linia către Transilvania, a modernizat electrodinamic staţiile, a dublat tunelul de la Bârnova şi l-a adus pe cel vechi la cota necesară, proiectând electrificarea magistralei 600 (zadarnic, linia a rămas cum era)... Secţia Paşcani-Tg. Neamţ, electrificată, a construit-o ilegal, din fondurile de exploatare (azi, ar constitui deliciul DNA-ului pentru abuz în serviciu!) şi Ceauşescu a aprobat-o... când nu se putea altfel: era în pragul inaugurării. În primul tren a invitat scriitorimea, în frunte cu Preşedintele Uniunii, iar confraţii, nedumeriţi, şi-au dat coate când au văzut lacrimi în ochii directorului Regionalei – destul de greu de înţeles asemenea implicare sinceră şi dedicată, desprinsă parcă din poveştile proletcultiste moralizatoare cu bucuria muncii împlinite. Fostul muncitor de la Atelierele Nicolina, ajuns inginer cu doctorat strălucit, poate-şi revedea atunci frânturi apăsătoare dintr-o viaţă zbuciumată. Ne-a povestit: „Mi-a murit sora la bombardamente, în 5 spre 6 iunie 1944. Cu maţele scoase afară, cu ochii deschişi, parc-o văd, şi cu doi copii care plângeau lângă ea, unul de doi şi unul de trei ani. Am pus-o pe-o scară, într-o căruţă şi am dus-o la Eternitate. Era o groapă lângă Cimitirul Eroilor… Căruţe după căruţe, pline cu morţi, veneau acolo. Dădeau jos morţii cu pătura, ştergeau cu lopata viermii de pe ei…” În 2018 s-ar fi cuvenit ar trebui să marcăm împlinirea a 80 de ani de la inaugurarea liniei montane Vatra Dornei-Ilva Mică. Au construit-o austriecii, cu prizonieri de război – acolo au murit şi mulţi români. Nu-i mai ştie nimeni. Pe constructorii din vremea noastră paşnică şi prea puţin dreaptă, fără a-i considera numaidecât eroi, s-ar cuveni să nu-i lăsăm în astfel de uitare.