Mircea Radu IACOBAN

Academicianul Valeriu Cotea s-a înecat cu o felie de portocală şi a murit cu trei săptămâni înainte de a împlini 90 de ani. Îi promisesem că-i voi fi alături de 11 mai, când Academia Română îl va sărbători oficial la Bucureşti; am scris şi un capitolaş din cartea pregătită la Editura Academiei – care, iată, din volum omagial se preschimbă în ultim şi întristat omagiu public adus celui mai mare oenolog român, precum şi personajului Cotea, prototipul moldoveanului hâtru, inteligent, plin de bună cuviinţă şi modestie, om de ştiinţă meticulos şi dăruit, conviv fermecător şi orator înnăscut. Se pare că există o vamă dificil de trecut în pragul vârstelor rotunde înaintate: fostul nostru decan, profesorul Gavril Istrate, s-a poticnit definitiv cu aceleaşi trei săptămâni înainte de a împlini, şi mai emoţionant, 100 de ani; cartea ce i-o plănuiam nici n-a mai apărut... Ieşenii l-au respectat şi iubit pe Cotea nu numaidecât din pricina CV-ului său kilometric, doldora de distincţii şi onoruri naţionale şi internaţionale, cât mai ales pentru şarmul discursurilor sale calde, înţelepte, străluminate de ghiduşia unui haz aparte, de extracţie ţărănesc-vrânceană: amical adică, respectuos totdeauna şi cu reale virtuţi aforistice. Marea lui tristeţe, după cum mi-a mărturisit nu o dată, a fost aceea că, mai ales în ultimul an, boala (Parkinson) „i-a luat vorbirea”. Tocmai lui, cel ce strălucea totdeauna în agora! „Cum o să vorbesc la sărbătorirea de la Academie?” – se întreba de-a dreptul panicat. Soarta i-a răspuns sec şi fără cruţare: nu, n-o să mai vorbească. L-a amuţit... o felie de portocală! Dar, cum se va vedea, şi sistemul şubred de salvare românesc.  De câte ori îl vizitam, mă ducea în încăperea cu portretul mamei, pictat de Dan Hatmanu; tăcea o vreme, spre a-şi întoarce gândul la uliţa copilăriei din vestita comună vrânceană Vidra: „Noi am fost şapte fraţi, numai băieţi. Mama era socotită ca o a doua <Babă Vrâncioaia>, personaj mitic, foarte prezent în folclorul locului. Cotea mergea greu, vorbea greu, dar tot s-a străduit să-mi întoarcă din vizite: m-am pomenit cu el la uşa rezervei spitalului în care fusesem operat. Ce putea să-mi aducă un oenolog? Desigur, struguri. Am stat de vorbă pe îndelete atunci şi mi-a istorisit multe despre învăţătorul satului (şi Cotea s-ar fi voit învăţător, „singurul din sat, în afară de preot, căruia lumea îi pupă mâna”, dar n-a fost să fie): „în afara alfabetului de la A la Z, ne-a învăţat respectul faţă de părinţi, respectul pentru cei mai în vârstă, dragostea de ţară”... Apelată la 112, Salvarea a ajuns la el după 26 de minute, când „s-a eliberat de la un alt caz”. 26 de minute, academicianul, cu coaja de portocală înfiptă-n gât, n-a respirat. Din păcate, Salvarea a venit fără medic la bord. O a doua ambulanţă, cu doctor (doar două maşini din toate Salvările au echipaj complet!) a ajuns după 37 de minute, tot după ce „s-a eliberat de la alt caz”. Prea târziu! Am numărat coroanele depuse la catafalcul academicianului Cotea (vorba vine „la catafalc” – au fost orânduite afară, în jurul bisericii: n-ar fi încăput nici în Catedrala Mântuirii Neamului!): am ajuns la incredibila cifră de 144 – şi încă mai continuau să sosească! Câteva zeci trimise de instituţii şi oficialităţi din Iaşi, Bucureşti, Vrancea ş.m.a., dar cele mai multe din partea unor familii ieşene. Trăiesc de-o viaţă în Iaşi şi n-am mai întâlnit o manifestare a preţuirii unanime de asemenea proporţii, fiind cât se poate de întemeiată căutarea unei explicaţii. De regulă, numărul coroanelor şi ferparelor din gazetă este direct proporţional cu poziţia răposatului pe scara responsabilităţilor sociale. Cotea n-a deţinut alte funcţii decât cele legate de propria-i profesie. Fiu de ţăran din Vidra Vrancei, s-a ridicat prin propria-i trudă, unanim validată de cele mai prestigioase foruri ştiinţifice, într-o societate în care impostura căpătase proporţii alarmante. Traiectoria Vidra Vrancea – Academia Română, parcursă după toate regulile şi cu toate îndreptăţirile, pare venită din altă lume, astfel dobândind implicit aură şi statut de model. De model putând servi şi comportamentul profesorului, ţinuta lui morală, întemeiată pe modestie, bună cuviinţă şi civilitate. Să adăugăm umorul hâtru, de extracţie ţărănească, pentru a propune ipoteza că, într-o ţară şi-ntr-o vreme lipsită acut de modele, Cotea a fost perceput instinctiv ca posibil model. Și omagiat, la marea despărţire, în consecinţă.