Mircea Radu IACOBAN

Câte nu m-au legat de Ion Grigore! La Liceul de băieţi din Suceava eram aşezaţi în bănci după ordinea catalogului, alfabetic, aşa că am stat trei ani unul lângă altul. Nici acum nu ştiu foarte exact care-i era, de fapt, numele lui de familie, Ion sau Grigore; îl strigam „Ioane”, sau „Grig” şi răspundea la fel. De la el am aflat, între altele, şi povestea clopotului aşezat încă în 1847 într-una din cele patru turle ale bisericii de la Corni-Liteni, clopot care bătea fără osteneală, socotea Grig, de 110 ani. Iată că a venit vremea să-şi prelingă dangătul tânguios peste colinele de la Corni şi după scurgerea a 170 de ani, la trecerea în nefiinţă a unuia dintre cei mai mari pictori români – Ion Grigore. Sunt sigur că i s-a auzit dangătul, deşi înmormântarea pictorului s-a petrecut la cealaltă biserică monument istoric din Liteni, „Sfînta Înviere”. Fostul meu coleg de bancă îşi datorează aflarea vocaţiei profesorului de desen de la Liceul „Ștefan cel Mare”, D. Loghin, el însuşi pictor de şevalet, câteodată şi sculptor în lemn, cu expoziţii şi albume publicate. Nu se ţinea mai deloc de rigorile programei analitice (cum nici ceilalţi dascăli ai noştri n-o prea făceau): prima lui grijă era să identifice stropul de talent în mulţimea de elevi sărăcuţi şi necăjiţi care, sâmbăta, primeau mult aşteptata vizită a părinţilor de la ţară veniţi cu merinde – parcă văd şi acum aliniate lângă gardul de lemn al internatului căruţele cu cai şi carele cu boi... Devenit renumit pictor şi profesor la Academia bucureşteană de arte, Grigore a dovedit că nu şi-a uitat nici ucenicia pe băncile şcolii şi nici colegii, fiind prezent când s-a citi catalogul la toate întâlnirile promoţiei 1957. Cândva, aveam să-l întâlnesc pe Grigore pictând biserica din satul strămoşilor mei, Comăneşti. Enoriaşii spun că lucra în adevărată transă: nu mai vedea şi nu mai reacţiona la nimic altceva din jur. În anecdotica locului se povesteşte că, într-o bună zi, l-au zărit încălţat cu un pantof negru şi cu altul maro – nu-i de râs, artiştii autentici au dat ades astfel de semnale ale absenţei de la lumeştile preocupări cotidiene atunci când s-au cufundat deplin în universul magic al propriei creaţii. I-am mijlocit ultima lui expoziţie ieşeană la Galeriile „Dana”, şi cum criticul menţionat pe afiş devenise, brusc, indisponibil, a trebuit să oficiez la vernisaj. Nu posed limbajul extatic şi instrumentarul fastidios al criticii plastice, aşa că am încercat doar să identific, într-o cheie fatalmente terestră, datele ce individualizează o operă profund originală, în virtutea căreia Ion Grigore este greu de aşezat în obişnuitele descendenţe autoritare. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o foarte personală sinteză, străluminată de un pseudo-pointilism aburit, fermecător şi inconfundabil, cu irizări ale artei naive, într-o cromatică proprie fiecărei teme ridicate în ramă şi-ntr-o geometrie straniu modificată, ce te duce cu gândul la rigorile unui bizantinism aspru, dar, totodată, miraculos de cald. Universul picturii sale rămâne consistent nutrit din miracolul ruralului moldav, nu lipsit de un anume mister, mai totdeauna înfiripat în jurul siluetei bisericii satului (cineva observa inspirat că Ion Grigore „păşeşte în universalitate fără complexe, natural şi smerit, ca într-o biserică la liturghie, încălţat în opincile strămoşeşti de duminică”). Iată şi opinia autorului acestei picturi cu virtuţi de clasicizare despre arta tânără: „Adevărata artă este perenă, nu modernă. În artă există frumos şi urât, bine şi rău, moral şi imoral”. Atât! Grigore a păşit dincolo şi de bine şi de rău, în dangătul clopotelor seculare de la Corni... Nu-s mare colecţionar de pictură; oricum, totdeauna mă voi bucura că, între tablourile păstrate la loc de cinste, am putut aşeza Uliţă la Comăneşti de Ion Grigore. Un „acasă” adus acasă...