Mircea Radu IACOBAN

Când am trecut prima dată prin Mălini, părinţii lui Nicolae încă mai locuiau în căsuţa de lângă şcoală. Caietele lui Nicolae (acum, în mare parte risipite, rătăcite ori pur şi simplu furate; tot acolo am aflat broşura cu „Poemul invectivă” al lui Bogza – după mulţi ani, am recunoscut cărţulia acasă la un cunoscut poet ieşean: se vede că poposise şi el, cândva, cu folos, la Mălini...) erau păstrate într-un geamandan scorojit, pe şifonier. Cu îngăduinţa tatălui, am ales câteva poeme, desigur, inedite, şi le-am publicat la Cluj, în „Tribuna”.

După apariţia versurilor, bătrânul Labiş mi-a trimis o scrisoare ce poate interesa, neîndoielnic, istoria literară. Iat-o: „Călare pe un armăsar roib, cu Nicolae aşezat în partea din faţă a şeii, cutreieram, când la pas, când la galop, satul şi obcinele din împrejurimi. Ne întorceam veseli, cu calul în spume, şi primeam fără să le auzim dojenile unei mame grijulii, care ne tot arăta ce-ar fi putut să se întâmple dacă s-ar fi speriat calul... Altă dată, cu câţiva păstrăvi frumoşi tăinuiţi în sânul lui Neculai, ne grăbeam să ne arătăm isprava acasă... Am colindat apoi prin poieni, am văzut muma pădurii, am văzut urma râsului şi ne întorceam pe lângă podul lupului, obosiţi şi morţi de foame. Pe la cinci ani, Neculai învăţa buchiile, iar la şase ani, citea de-acum «Capra cu trei iezi»... A venit apoi războiul; când am avut răgazul să stăm iarăşi de vorbă, ne schimbaserăm mult şi unul, şi celălalt. Calul, rechiziţionat, pierise pe front, prima copilărie zburase...”

Toate caietele din vremea şcolii au (adică, aveau, cine ştie pe unde-or mai fi!) un fel de „pagină de titlu” desenată cu tuş, creioane colorate sau acuarelă. Unele, legate meticulos, în pânză, sunt caligrafiate în întregime cu tuş negru („În sătucul dintre brazi”) sau cu cerneală colorată, ca în cazul traducerilor (nu ştiu prin intermediul cărei limbi) din poeţii Kung Fu Dse, Dshuang Dsi, Li Tai Pe. Versurile româneşti, fluente şi expresive, au indus în eroare pe cercetătorii grăbiţi ai manuscriselor de la Mălini.

Într-o revistă lunară de cultură, strofele lui Liu Tzeau erau prezentate drept „poem inedit de Nicolae Labiş“ („Da, scumpa mea, luna e nespus de frumoasă / Valul, în coastele lotcii încheagă un cântec, / Buzele tale mă caută calde şi vâsla / Se-mpiedică-n apa bătută cu stele de jad...”) Fac rectificarea – nu de alta, dar pe lângă alte acuze, în cârca poetului s-ar mai aşeza şi „localizări nedeclarate”. Cu titlu de curiozitate, iată câteva dintre preocupările elevului „Labiş E. Neculai” în decursul a două luni de zile, conform cu însemnările din caietul intitulat „Antologie şi informaţii literare”: citeşte 46 (!) de autori români şi străini, clasici şi contemporani; redactează „articole” critice violente la adresa unor pseudo-creaţii poetice publicate în anumite reviste; ţine la zi „Jurnalul de bord” al copilăriei; concepe schiţe autobiografice, în care descrie satul Mălini, urgisit de bombardamente – imaginile revenind în unele poeme de mai târziu („Geografia timpului”, „Zurgălău”); scrie poezie; învaţă; călătoreşte prin pădurile Stânişoarei, la Slatina etc.

Pe fiecare foaie (în afara celor evident retranscrise) sunt zeci de corecturi, ştersături, rânduri adăugate... Uiţi că-i vorba despre un copil – un copil ce pare a avea o reală conştiinţă a scrisului, înţeles şi asumat, încă de pe atunci, ca destin... Cel care a dat semnalul dezgheţului în poezia română, cuvenindu-i-se, măcar pentru asta, loc şi rang în pagina istoriei literare, avea să fie omorât a doua oară de cerberii morali cu semn inversat (unii, ce se arătau cândva – erau şi nelipsiți de la „Festivalurile Labiş”! – extaziaţi în prefeţe, au „întors-o” fără jenă la 180 de grade, străduindu-se după 1989 să scoată din manualele şcolare numele poetului de la Mălini...).

Judecata „de valoare” propusă de domniile lor se aliniază perfect... pe dos cu motivaţia organului judeţean de partid Iaşi, care – fapt fără precedent şi, în epocă, de excepţională gravitate! - a trimis la topit numărul 5/1955 al revistei „Iaşul literar” din pricina lui... Labiş. Iată, extrasă din documentele aflate în arhiva Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, motivaţia „organului”: „Nicolae Labiş nu-i decât un ghimpe otrăvitor şi duşmănos, autor al unor poezii minate de idilism şi nepăsare: lupta de clasă e bagatelizată, manevrele chiabureşti sunt privite de pe poziţii deviaţioniste”... etc., etc. ...