Mircea Radu IACOBAN

Am participat săptămâna trecută, la Chişinău, la lansarea cărţii omagiale „O viaţă în serviciul limbii române”: lingvistul Vasile Bahnaru împlineşte 70 de ani. Am mai scris în „Monitorul de Suceava” (în 2013 şi 2016 – articolele sunt incluse în sumarul cărţii) despre Bahnaru, văzut de contemporanii săi ca un „arheolog şi custode al limbii române” „omul scrisului latin”, „omul faptei româneşti.” Citindu-i lucrările, mă consider îndreptăţit să afirm că şi dincoace de Prut ar fi de folos, din când în când, să ascultăm sfaturile înţelepte şi exacte într-ale limbii române venite de la un basarabean! Ştie foarte multă carte Vasile Bahnaru, îţi desluşeşte pe loc orice etimologie, recomandă argumentat formele corecte (a făcut-o, într-o vreme, şi la radio) şi, chiar dacă nu subscriu până la capăt la teoria lui privind etnogeneza românilor, nu pot să nu recunosc deplina-i pricepere în istoria limbii şi a evoluţiei ei. Noi n-am avut, în România, după 1944, mari şi contondente dispute pe tărâmul lingvisticii generale. Aberaţiile persecutorii din anii ’50 le privim drept curiozităţi; azi stârnesc zâmbete, chiar dacă ieri, sub imperiul teoriei lui Marr, au dus la marginalizarea şi ostracizarea unor reputaţi cunoscători ai domeniului. Se înspăimântă cel ce citeşte, în arhive, raportul lui Leonte Răutu din 1952 intitulat „Cu privire la activitatea duşmănoasă a lingviştilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan şi Al. Graur” încheiat cu o concluzie ce dă fiori: „activitatea contrarevoluţionară a celor trei lingvişti urmează a fi examinată de organele de stat” – ceea ce, în epocă, adia a puşcărie. Numai că n-a durat mult: pe Marr, susţinător al „caracterului de clasă” al limbii,  l-a executat fără cruţare taman lingvistul... Stalin (!). Dincolo de Prut, unde nu statutul lingvisticii generale era în primul rând de apărat, ci însăşi fiinţa naţională a basarabenilor, atestat de românitatea limbii... române, lupta a fost teribil de grea şi de îndelungă. Nu-i deplin încheiată, chiar dacă, teoretic, savanţii demni de stimă au ajuns la logicul consens. În cercetările sale, Vasile Bahnaru readuce în atenţie episoade de-a dreptul dramatice, cu punctul de pornire în hotărârile de partid ce statuau existenţa unei „linghi moldovineşti diosăghitî di limba românească”. Trist este că pe poziţiile oficiale moscovite se situau şefi români ai  forurilor oficiale de la Academia din Chişinău, printre ei „lingvistul” de tristă amintire Ivan Ceban – de fapt, desigur şi jalnic, Ion Ciobanu. Motivul era limpede (citez din carte): „Această invenţie a ideologiei sovietice privind moldovenismul ca doctrină a specificului naţional al «poporului moldovenesc», bazată pe o falsificare vulgară a istoriei şi pe ideea eronată a existenţei unei diferenţe etnolingvistice între moldoveni şi români urmărea scopul să justifice anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă în 1812, formarea RSSAM şi ocuparea Basarabiei în 1940, urmată de înfiinţarea RSSM.”  Ridicolul Ceban propunea între altele, spre „curăţârea de limba fasciştilor români”, să se spună „limboştiinţă” în loc de lingvistică,  „dreptumalurişiinic” în loc de riveran, „mâneştergură” în loc de prosop (eroare... ştiinţifică: „mâneştergură” ar veni de la „manus”, iar „ştergură” de la „exstergere”, amândouă cuvinte latine...) Aici şi-ar afla locul o observaţie privitoare la tendinţa filologilor români actuali de a acorda credit aproape nelimitat uzului, îndreptăţindu-l să introducă în limbă forme incorecte doar cu argumentul că utilizarea a devenit generală. Cam pe-acolo argumenta şi Ceban: „trebuie să ne întoarcem la popor, şi dacă la Pererâta se spune «chişor» (în loc de „picior”, n.n.), aşa va trebui să recomande şi Dicţionarul.” Ceea ce, în cazul nostru, ar conduce la o reală  abandonare a strădaniei pentru corectitudine: poporul suveran decide!  Se pare că nu  contează gradul de cultură al decidenţilor, iar Institutele de lingvistică ale Academiei... încep să-şi piardă rostul! Curând, va fi acceptată, deoarece începe să fie  încuibată în vorbirea curentă, forma „doisprezece” şi pentru feminin, şi pentru masculin – doar aşa se vorbeşte nu numai în tribuna stadionului Giuleşti, ci şi de la cea a Parlamentului! Acum barem putem discuta, dar în vremea lui Ceban decidea hotărârea de partid. Nu spunea Lenin că, dacă datele ştiinţei nu servesc interesele de clasă, atunci ele se cuvin modificate? Dacă-i sarcină de partid, πdevine peste noapte 4,13! L-am întrebat odată pe reperul moldovenismului primitiv Vasile Stati, promotor al ideii „Moldovei mari”: eu, locuitor al Iaşilor şi profesor de  română, ce limbă vorbesc, româna sau moldoveneasca? Mi-a răspuns fără şovăire: „desigur, limba moldovenească”!! În pofida tuturor desluşirilor tezaurizate în timp şi a unanimităţii opiniilor savanţilor autentici (inclusiv ruşi), lupta pe tărâmul limbii nu-i sfârşită în Basarabia, iar Vasile Bahnaru se numără printre cei nevoiţi să continue o dispută chioară şi absurdă. O face cu dârzenie şi acum, la 70 de ani. Să nu credeţi că-i simplu. Nici uşor!