Mircea Radu IACOBAN

E plin, pe net, de bancuri, unele ilustrate şi sonorizate, apar sumedenie de culegeri de „umor”, televiziunile caută cu insistență veselie căznită, doar că-i puțină vorba cu adevărat de duh, sclipirea de reală încărcătură spirituală. Deşi are trecere umorul mai degrabă grobian, ne-a rămas, tăinuită într-un cotlon al sufletului, şi amintirea zâmbetului ghiduş dispus să accepte în orice împrejurare trimiterea spre o (şi) altă abordare a chestiunii, oricât de aridă şi dificilă ar fi – replica glumeţ-isteaţă, speculaţia inteligentă, paradoxul hazos, zicerea cu tâlc subtil... Uitaţi-vă câte chintale de încruntare şi posomorală bosumflată revarsă non-stop talk-show-urile televizate! Grijile care încreţesc dramatic frunţile românilor par a impune obligativitatea portului severităţii încruntate: nu-i de şagă, ţara arde! Unde s-a mistuit hazul de necaz? Când Anglia era copleşită de lacrimi şi sânge, Churchill izbutea să peticească moralul conaţionalilor cu o vorbă de duh, mai dătătoare de nădejdi decât şapte discursuri patriotarde. De pe urma marilor spirite ale umanităţii s-au păstrat, alături de opera demnă de Pantheon, vrafuri de cugetări isteţe, rotunjite sclipitor la graniţa dintre râs şi plâns. Ce a rămas la noi, după atâția de ani de libertate? Poanta parlamentară (grobiană) cu numărătoarea lui Năstase? Poate mai liniştiţi în ceea ce priveşte securitatea zilei de mâine, înaintaşii ţineau la zâmbet şi preţuiau (vorba colonelului meu din cazarma de la Botoşani, ce-o regăsim ades şi-n discursurile parlamentare) „spiritul de glumă”... Cu multe decenii în urmă călătoream către Bucureşti într-un compartiment de clasa I-a împreună doar cu un domn bătrâior care, graseind apăsat, a tot protestat ori de câte ori încercam să deschid fereastra (era iulie, aerul condiţionat încă nu se descoperise în România): „drragă, trrage, e current!” La sosirea în Capitală, amicul ce mă aştepta a exclamat uimit: „Ce noroc ai avut, ai călătorit cu Moisil, te-a regalat cu vorbe de duh!” Aş! Necunoscutul coleg de compartiment n-a făcut altceva tot drumul decât să răsfoiască reviste franţuzeşti şi, între Mărăşeşti şi Focşani, să ronţăie gogoşari cu brânză. De unde se vede că naşterea sclipirii de spirit are nevoie de un demaror, de capsa care să iniţieze explozia, altfel totul rămâne inert şi se consumă în plictisul banalului cotidian. Citind „Sportul popular” şi dezlegând cuvinte încrucişate, nu i-am oferit companionului decât prilejul replicii incolore „drragă, trrage!” De ştiam cine-i, barem să-l fi întrebat despre perioada ieşeană (zece ani a predat la Universitatea „Cuza”), ori despre spectaculosul lui arbore genealogic, ornat cu episcopi şi academicieni. N-a fost să fie. Şi cât de actuale sunt, astăzi, cugetările strepezite ale matematicianului! Ca de pildă: „Cea mai mare schimbare care se va petrece în Ministerul Învăţământului va fi atunci când nu se va schimba nimic.” Ori: „Scaunele prezidenţiale sunt periculoase – au un microb care se urcă la cap.” Sau: „Nu se aplică decât legile cu care sunt de acord cei care le aplică.” Ai zice că-s scrise acum! De-a dreptul delicios dialogul ce l-a purtat, în perfecte limite ale logicii, cu un meteorolog: „Cu ce probabilitate daţi prognoza timpului?” Cu cel mult 40%, domnule profesor. „Atunci, de ce nu spuneţi pe dos, că aţi avea şanse de 60%?” Pentru literaţi: „O anecdotă în care nici ascultătorii, nici povestitorii, nu înţeleg ce se întâmplă se numeşte roman psihologic.” Experienţa de viaţă a academicianului Moisil i-a oferit substanţa unor cugetări devenite maxime de tristă profunzime omenească: „Duşmanii se recrutează dintre prieteni.” Sau, pe timpul industrializării ceauşiste: „Ni se cere să facem ştiinţă productivă şi producţie ştiinţifică. Ar fi mai bine dacă am reuşi să facem ştiinţă ştiinţifică şi producţie productivă.” L-a ajutat matematica să descopere paradoxurile firii omeneşti? El spune că da: „Un matematician vede în matematică ceva frumos, ceva interesant, ceva care îi place, ceva care îi e drag, ceva care îl tulbură, îl face să gândească, să mediteze, să viseze.” Şi tot lui Moisil îi datorăm observaţia descurajantă, într-o perioadă în care viitorul bunăstării românilor este împins mereu către alt orizont de timp, mai ceva decât în promisiunea marxistă cu „viitorul luminos”: „Un pesimist este un optimist bine informat.” Ceea ce se confirmă ceas de ceas.