Mircea Radu IACOBAN

Găsesc, în cutia poştală, un fluturaş care mă invită la asociere fie într-o afacere cu prepeliţe japoneze, fie de cultivare a miraculoasei „plante cu cinci arome”. Gazetele financiare sugerează plantaţiile de arbori Paulownia, ori de „sălcii energetice”, producerea de „săpun natural” etc. etc. etc. Cum se vede, afaceri posibile gârlă, una mai chisnovată decât alta – deşi instantaneu şi garantat profitabilă nu-i recomandată decât banala... covrigărie. Avem incubatoare de afaceri, acceleratoare de afaceri, cluburi de afaceri, ghiduri de afaceri, centre de afaceri ş.a.m.d., tot să te avânţi, doar curaj să ai şi ceva parale, că idei profitabile ţi se oferă la tot pasul. Fireşte, se dau şi premii pentru afacerile cele mai izbutite şi mai ieşite din comun, astfel onorându-se investiţia de inteligenţă în identificarea segmentului de piaţă şi a soluţiilor de captare a interesului şi bunăvoinţei prezumtivilor clienţi. Rău am făcut că n-am menţionat cândva decât în treacăt şi fără să insist cea mai profitabilă şi mai isteaţă şi mai productivă şi mai genială afacere inventată vreodată în România şi fără egal în lume! Dacă era cunoscută cum se cuvine, primea toate premiile cu putinţă! Nu-i o glumă, nu vorbesc în dodii, am fost martor, ba chiar şi client al isteţului întreprinzător. Care n-a investit nimic, a lucrat de unul singur, perfect ecologic, n-a avut nevoie de nici un utilaj, şi a folosit o materie primă oricând disponibilă gratuit pe orice meridian. Povestea datează din 1962 şi, zic eu, poate fi considerată un invidiabil record mondial, pe cât de hazos în sine, pe atât de eficient în rezultate. Poate fi echivalată, cumva, cu trăsnita inspiraţie a americanului care a publicat în gazete anunţul „astăzi este ultima zi în care se mai poate depune un dolar în contul cutare”. Miile de păcăliţi au recurs la Justiţie, care a constatat că afaceristul nu promisese nimic, aşa că, dacă din prostie şi lăcomie au marşat „în orb”, naivii n-au de ce să pretindă despăgubiri... Panamaua românească se cuvine istorisită de la origini, spre a fi bine înţeleasă nemuritoarea pildă a inspiraţiei celor dăruiţi cu mirabila abilitate managerială de a scoate profit din (vorba vine) piatră seacă. Acum 57 de ani, ispăşeam cea de a doua convocare militărească – trei luni de armată într-o cazarmă din Botoşani. Atunci, ofiţerii proaspăt aduşi din producţie şi instruiţi în grabă (trebuia îmbunătăţită compoziţia socială a armiei române!) habar n-aveau unde se află şi pe ce lume trăiesc. Repede, au ajuns ciuca bătăilor de joc a elevilor rezervişti: eram încazarmaţi acolo absolvenţi de teatru cu Arşinel în frunte, Arte plastice, Conservator, Filologie – toată floarea cea vestită a băşcăliei universitare patentate. Pe bietul maior R., până mai ieri lăcătuş de vagoane, l-am convins că-n armată e invers ca la matematică (nu ne ieşeau cu nici un chip nişte calcule de balistică), că Beethoven a fost colonel de cavalerie şi a surzit la căderea Cetăţii Sparta. Nefericiţii comandanţi înghiţeau farsă după farsă, dar se răzbunau căznindu-ne drăceşte pe câmpul de instrucţie. Un sfert din debitul pârâului ce curgea amorţit pe valea Dresleucii (nu existau lacurile de acum) era stors – zicea un cântec de-al nostru cu „text adaptat” – din sudoarea elevilor-ofiţeri trimişi târâş până la „copacul cu coroana rotată”, de unde să se-ntoarcă în salt de broască, spre totala derutare a aviaţiei inamice. Îl invidiam din rărunchi pe istoricul Vitcu, care a ştiut să-şi valorifice la maximum propria-i anatomie. Domnul l-a blagoslovit din născare cu nişte glezne groase cât genunchii. Când le-a arătat comandantului, miorlăind sfârşit că, din pricina instrucţiei, i s-au umflat picioarele, a fost trimis imediat la cazarmă, cu recomandarea „două săptămâni la pat”. A apărut, apoi, şi un al doilea izbăvit: A. K. Natură mai sensibilă şi mai domnişorească, s-a procopsit cu un început de dizenterie. Grabnică alarmă sanitară! Explicabil: la 400 de oameni, erau doar 4 cabine de closet rural şi toată ziua devoram pere nespălate şi perje căzute pe jos în cimitirul evreiesc gard în gard cu regimentul. Odată la două zile, lui A. i se recolta un cubuleţ maroniu şi puturos pentru coprocultură. Cum materie primă era din belşug, ce s-a gândit colegul nostru de deportare? A-ntrebat în dreapta şi-n stânga: „Care vrei să scapi de instrucţie?” Cum de nu, toţi asta visam! El îţi furniza temeiul legal. Porţia din preţiosul material probator costa modic: un pachet de „Carpaţi”. A. făcuse rost de o bucată de geam, o aşeza pe genunchi şi, atent, meticulos, porţiona precum stupefiantele, cu lama de ras, preţioasa producţie a propriilor intestine, spre a fi pusă în eprubetă şi trimisă la laborator pe numele nostru. Stăteam la rând; elegant, A. nu primea bani. Dacă n-aveai ţigări, te duceai să le cumperi de la chioşcul unităţii. Încet-încet, sub patul lui A. se clădea ditamai depozitul de tabac autohton (seara, isteţul întreprinzător ducea pe şest recolta la chioşc, încasând contravaloarea, minus rabatul comercial). La liberare, noi ne-am dus la gară pe jos, el, cu taxiul. Ce să-i reproşezi? Munca lui, ideea lui, meritele lui. Îmi mai scrie câteodată, pe net, din Israel... Mi-am amintit chisnovata istorie dând la peşte în iazul privat amenajat acum de alt întreprinzător isteţ pe valea Dresleucii. Cine să mai ştie că taman pe acolo cărăbăneam puşca mitralieră de 12 kile şi făceam flotări până ne săreau ochii din cap? Urmărind firul văii, parcă aud cântecul de final al convocării (textul – filologii, melodia, conservatoriştii). Cum spuneam, erau 4 cabine de closet la 400 de oşteni şi, la mare nevoie, unii se mai uşurau prin cele tufe şi boscheţi. Strofa ultimă a imnului este prea izbutită ca să n-o reproduc aici, cerând scuzele de rigoare. Am şi eu, o dată, dreptul s-o iau, vorba lui Creangă, „pe uliţa mică”!În ultima zi de armată am cântat-o în cor, bătând pas de front sub geamul comandantului – nu mai avea ce ne face, eram de acum în haine civile. Suna aşa: „Au rămas doar rahaţii sub lună / Să marcheze cazarma-mprejur / Colonelul cu garda i-adună / Să ne afle calibrul la c...” Acum, se zice că, în ţara în care s-a stabilit, A. ar fi cunoscut om de afaceri. Cum se vede, începutul românesc a fost ceva mai modest; mai departe o fi izbutit să-şi valorifice cu succes formidabila inspiraţie managerială! Probabil, în alt domeniu. Oricum, bravo lui!