Mircea Radu IACOBAN

Când iau la scuturat husele maşinii, cad din buzunare şi-şi încep zborul de-o clipă hulubi alburii: batistele de la înmormântări. N-am ştiut niciodată ce-i cuviincios de făcut cu ele după mistuirea lumânării la slujba de îngropăciune – doar n-o să le redau penibila însărcinare de igienă corporală pentru care le-au inventat franţujii. Batistele de la morţi mai poartă, în textura pânzei, ecouri olfactive din văzduhul în care s-a petrecut ceremonia marii despărţiri. Dacă s-o putea vreodată citi ADN-ul respiraţiei, s-o vedea că, atunci şi acolo, era alcătuit, în proporţii varii, din atâta la sută durere sinceră, atâta tristeţe, făţărnicie, regret, indiferenţă, panică, împăcare… Năframele n-au cum fi doar banale obiecte sanitare, ci par mărunte și scăpătate rubedenii  ale Giulgiului de la Torino, purtând inscripţionate amintiri de necitit deocamdată, lizibile, poate, cândva. Care să fie semnificația batistei ce o primești la slujba înmormântării? N-o fi doar funcția utilitară, aceea de a te feri de lacrimile lumânării ținută în mână până la ieșirea din biserică. Etnologii semnalează, și dincolo și dincoace de Prut, prezența năframei albe cu funcții diferite, dar mereu sărbătorești în mai toate momentele esențiale ale vieții – naștere, botez, cumătrie, horă, nuntă, chiar și înmormântare. De la Iacobanii de odinioară din  satul meu bucovinean aflasem că o năframă ce avea brodate numele mirilor se așeza pe fundul lăzii de zestre. Când unul dintre ei murea, batista era ruptă în două – jumătate se punea în sicriul decedatului,  jumătatea rămasă în ladă urmând a se așeza în coșciugul celuilalt consort (ciudat: prin Ardeal, sicriului i se mai spune și „batist”!), urmând să se reîntregească pe lumea cealaltă, odată cu reîntâlnirea răposaților petrecută în tăriile cerurilor. Am întrebat la Comănești: obiceiul s-a pierdut de mult. În multe alte locuri din cuprinsul mioritic, batista, adeseori personalizată cu nume brodate, era un mesager al sentimentelor: primită ceremonios în dar, echivala cu acordul fetei pentru măritiș. Când pleca la armată, flăcăul primea batista vremelnicei despărțiri și ca semn al temeinicei iubirii, și al nădejdii fericitei reveniri a celui plecat la oaste; era cu religiozitate păstrată pe fundul cufărului recrutului...  Uneori, din păcate rar,  am avut prevederea să scriu cu creionul, pe tivul batistei, inițialele răposatului, și am avut surpriza să găsesc enigmatica prescurtare E.B. pe care cu greu și târziu am deslușit-o, fiindcă uitarea e scrisă-n legile omenești: era vorba de Emil Bodnăraș. S-a întâmplat, în 1978, să mă aflu în zonă și, la Iaslovăț, să asist la înhumarea parașutatului cu mari păcate, dar și cu meritul, atestat de istorici, de a fi cel care l-a convins pe Hrușciov să-și retragă trupele rusești de pe teritoriul României. A fost o înmormântare „seacă”, oficială, cu discursuri și protocol politic-militar până la final, când un trompet a dat semnalul veșnicei despărțiri. Totuși, neașteptat, s-a respectat voia din urmă a răposatului și au oficiat preoți, ceea ce, la vremea respectivă și la funerariile naționale era adevărată minune! N-au încăput obiceiurile locului, dar, odată cu preotul, cei din Iaslovăț au venit cu mic cu mare: era un fiu al satului, rămâne istoriei sarcina să decidă ce și cum, moartea se cuvine dezbrăcată de cele lumești. Cu inițialele Z.S. păstrez și batista de la ceremonia despărțirii de Zaharia Stancu, petrecută pe platoul Marii Adunări Naționale (acum al Patriarhiei) la care am și cuvântat. Nu știu cât din opera Conului’ Zaharia, fost ani în șir președinte al Uniunii Scriitorilor, mai este sortită să rămână în raftul prim al literelor române, dar nu  pot să uit că l-a înfruntat incredibil pe Ceaușescu și l-a amenințat public, verde-n față: „Dacă reintroduceți Realismul socialist, eu mă sinucid!” A fost o luare de poziție care, dacă nu a împiedicat, barem a amânat și a moderat luarea unor decizii nefaste; nu știu să fi existat astfel de curajoase înfruntări în toată existența postbelică a breslei scriitoricești!... Foarte ușor de judecat și condamnat acum, extrem de greu și de primejdios era atunci să cutezi a te opune „comandamentelor” impuse de „eroul între eroi!”... Sumedenie de năframe albe nu poartă, însă, nici o mențiune; nu mai știu cine vor fi fost călătoriții pe cealaltă lume. Au trăit, au iubit, au sperat, s-au mistuit în neant. Ar rămâne de discutat pe marginea semnificației culorii batistelor: albul nu-i întâmplător. S-ar putea crede că-i de sorginte dacică, strămoșii noștri îl vedeau ca întruchipând nădejdea trecerii către o lume a ne-grijilor și nădejdilor împlinite, moartea fiind celebrată cu generală veselie. Negrul doliului va fi fost adoptat târziu, ca o intruziune cultă adusă din Apus. O fi așa, n-o fi? Poate că albul năframelor în universul întunecat al ceremoniilor îndoliate este ceea ce ne-a rămas din îndepărtata filosofie a strămoșilor, semnificând perenitatea speranței...