Mircea Radu IACOBAN

Am relatat cu alt prilej (acum apar elemente noi) întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Şeicaru pe un aeroport de tranzit prin anii ’70. Însoţeam echipa de fotbal a României ce se întorcea după încă o (rituală!) înfrângere în străinătate. S-a apropiat de noi un bărbat, probabil, cândva falnic; acum, începuse să-i albească mustaţa, ca şi părul ce părea a purta urmele unor ondulaţii vălurite; sprâncenele groase şi bogate aproape că-i ascundeau ochii vii şi iscoditori. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea „Români? Eu sunt Pamfil Şeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „să fii sănătos, tataie!” (nu era voie să intri-n vorbă cu străinii şi, oricum, ce ştia Rică despre istoria presei româneşti?) Am purtat o scurtă discuţie cu „ziarilă” (aştepta o cursă către RFG) şi greu m-am stăpânit să nu-i arăt ştiinţa mea într-ale gazetăriei interbelice plasând faimoasa formulă „şantajul şi etajul”, care, în paranteză fie spus, nici acum nu-s sigur că-i aparţine lui Șeicaru sau altui mega-ziarist interbelic, Stelian Popescu. Surpriză: după câţiva ani, am primit la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Şeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că, în afară de Dachau, a locuit o vreme, în Germania, şi la Hotel Karlsfelhofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld. Epistola începe prin a lăuda cărţile „Junimii”. Desigur, ţinuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conţinutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda... duşmanul! Șeicaru îmi scria: „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărţilor o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară. Hârtia, coperta, totul era respingător. Mă gândesc la vechea editură Cartea Românească, precum şi la aceea a lui Ciornei. Este o prezentare elegantă a cărţilor în editurile de azi.” M-am întrebat unde şi când a văzut Şeicaru cărţile „Junimii”? Și iată că aflu abia acum din articolul publicat în „Historia” de Florian Bichir: exilatului în Apus, în curs de „recuperare” de către Securitate, îi erau îi trimise mostre alese din producţia editorială românească. De altfel, tot aşa scria şi despre cărţile Editurii Academiei, într-o epistolă de răspuns acum făcută publică. Dar miezul scrisorii trimisă „Junimii” era, de fapt, altul: Şeicaru, nădăjduind că a sosit şi momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare Editurii ieşene două cărţi. Prima: „Rege şi dictator”, a doua, „50 de portrete din viaţa politică, literară şi artistică a României între 1912-1944”. Am trimis imediat o notă de propunere pentru ambele titluri, adevărat, neînsoţită de prea multe argumente, fiindcă nu văzusem textele. Răspunsul a sosit repede: NU. Oare cei ce decideau la Bucureşti ştiau cât de cât cine-i Şeicaru? Poate da, poate nu! De ştiut se ştia, cu siguranţă, că Şeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie pe vremea Anei Pauker, sentinţă modificată ulterior în puşcărie pe viaţă (iar moşia lui de la Ciorogârla, primită ca purtător al Ordinului „Mihai Viteazul”, a ajuns în posesia... cui credeţi? A înhăţat-o... Mihail Sadoveanu!) L-a graţiat Ceauşescu în 1966, şi l-a răsplătit cu 3000 $ pentru editarea, în străinătate, a cărţii „Karl Marx despre români”. Se pare că, în 1977, a vizitat România. Din motivarea Decretului (rămas până azi secret) de graţiere: „Ca emigrant, Șeicaru are o atitudine corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate o activitate utilă ţării noastre”. Mai rămâne de lămurit dacă a colaborat cu Securitatea, sau... invers! Declaraţiile lui sunt limpezi: „voi sluji ţara şi nu regimul. Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este peren.” S-a întors în pământul ţării târziu, abia în 2005, când osemintele i–au fost aduse de la Dachau, unde murise în 1980, şi reînhumate la mănăstirea „Sf. Ana” construită cândva de el la Orşova. Reeditat copios după 1989, ar fi dat lovitura financiară toată viaţa râvnită, numai că romanul cvasi-pornografic „Vulpea roşcată”, dedicat „Lupeascăi” şi aventurilor sexuale ale lui Carol II, avea să apară după moartea scriitorului. Cartea s-a epuizat imediat!

  Păstrez scrisoarea ce mi-a trimis-o Pamfil Șeicaru. Cred că, faţă de o astfel de personalitate, şi contradictorie, şi deosebit de interesantă, cu contribuţii unice în evoluţia gazetăriei româneşti, am rămas cu datoria investigării mai adânci şi a vieţii, şi a operei sale. Ceea ce, cu bucurie, constat că începe a se face.