Mircea Radu IACOBAN

De câte ori m-am aflat la cozile de la ANAF am încercat neplăcuta senzaţie a unui „nu ştiu ce” rece, străin şi trist. Până la urmă, cred că am înţeles: la ANAF, nimeni nu zâmbeşte. Până şi la tribunal ori la cimitir sunt momente în care lumea se mai destinde cât de cât, izbutind să iasă din depresie şi încruntare. La onorabila instituţie financiară, şi contribuabilul şi funcţionara de la ghişeu adoptă postura lui Buster Keaton, actorul de film care n-a zâmbit niciodată. De ce să se bucure cetăţeanul care, de voie-nevoie, vine să dea statului parte din ce a reuşit să agonisească? Cred că nici funcţionarii nu-s prea încântaţi de munca lor, în care trebuie să ţină seama şi de aiuritoarea năvală a modificărilor legislative (de nu ştiu câte ori, până în ultima clipă, s-au schimbat condiţiile pentru declararea impozitului pe venitul global în 2019!), şi de posomorala acră cu care-i onorează oricare dintre feţele decupate de ferestruica ghişeului.

În calitatea mea de analfabet fiscal am fost nevoit să apelez în fiecare an la serviciile (plătite) unui contabil în stare să desluşească idiomul Declaraţiei de impunere. Tot ce-i limpede pentru finanţişti nu-i deloc obligatoriu la fel de transparent pentru muritorul de rând, darămite pentru unul ca mine, care a avut, în liceul sucevean, media 1 la matematici şi, de nu s-ar fi întâmplat să fi fost profesorul Nimiţan coleg de liceu cu taică-meu, n-aveam cum să obţin în vecii vecilor izbăvitorul 3 (notele erau, atunci, de la 1 la 5).

În 2017, văzând un critic şi neplăcut - (adică, minus) la finalul formularului primit de la ANAF, m-am înfiinţat la coadă, aducând cei 160 de lei, pentru a afla, după un ceas de aşteptare, că de fapt, trebuie să-i iau, nu să-i dau! Măi, să fie! N-aveam de unde să ştiu că ANAF-ul, aflat în slujba cetăţeanului, nu judecă din punctul meu de vedere, ci doar din acela al statului, pentru care corecta despăgubire a contribuabilului înseamnă pagubă în buget – astfel, probabil, traducându-se apelarea la îngrijorătorul „ minus”!

Cei 160 de lei reţinuţi fără temei urma să-i primesc de la Direcţia Financiară, aflată la kilometri de sediul ANAF. M-am dus. Altă coadă, după ispăşirea căreia mi se spune că-i voi primi, dar după... 45 de zile. Că, de, atâta durează călătoria unei adrese dintr-un capăt în celălalt al urbei în era digitalizării şi computerizării! Ce să fac, am revenit după 45 de zile, când se împlinise termenul. Altă coadă şi răspuns negativ: încă n-a venit hârtia de la ANAF. Abia a treia oară (după două luni) a sosit şi hârtia - taman când mă decisesem să anunţ, în presă, că donez importanta sumă onor statului. De ce n-or fi scris, simplu şi româneşte, „de primit”, „de restituit”? Pricepem şi vorbim toţi contabiliceasca? De unde să ştiu eu ce reprezintă acel minus, ce-i aia „cotă forfetară de cheltuieli”, „entităţi supuse regimului transparenţei fiscale”, „pierdere netă anuală” (faimoasa Declaraţie 200)? La urma urmei, principiul transparenţei derivă din „dreptul la informare a cetăţenilor” statuat de art. 31 din Constituţie! Iar în Codul etic al funcţionarului fiscal scrie negru pe alb: „Trebuie să existe o comunicare permanentă, care să contribuie la înţelegerea mesajelor primite de la contribuabil.” Şi mai departe: „Să nu utilizeze un limbaj neadecvat situaţiei (argou sau limbaj de strictă specialitate)” şi „să se asigure că răspunsurile oferite sunt înţelese de contribuabili”. Păi nu răspunsurile, ci întrebările sunt opace şi chisnovate!! Iar alăturarea cu argoul este pe cât de hazoasă, pe atât de îndreptăţită – doar urmează să fie impozitat şi bacşişul!

Dar asta nu-i nimic, abia urmează comedia! Cumplit meşteşug de măcinat aiurea timpul cetăţeanului: primesc aşa-numitele „drepturi de proprietate intelectuală” (pentru scenariile filmelor difuzate de televiziuni şi colaborări în presă, câte şi cum se mai onorează). La care cota impozitară este de 7% şi se reţine... la sursă. Adică, entitatea care plăteşte, reţine şi virează statului cota cuvenită. Adeverinţele anuale în care se face şi respectiva precizare le primeşte şi autorul, şi ANAF. Deci, limpede, nu datorez statului nimic, ceea ce mi se comunică ulterior şi de către ANAF. Atunci de ce toată mizeria cozilor, formularistica absconsă, trambalările pe la ghişee? Pur şi simplu ANAF îşi face de lucru! Vorba lui Creangă: „şoarecele, când nu încape în bortă, îşi mai leagă şi-o tidvă de coadă”.