„Cu prea multă discuţie se pierde adevărul”, spunea Efrem Syrul. Dar nici tăcerea nu-l slujeşte; ce-i de făcut, cum desluşim ororile de la Caracal? Ori accepţi fără murmur ceea ce ne servesc preambalat canalele de ştiri, ori cedăm întâietate îndoielii, aşezând pretutindeni semnul întrebării în locul exclamaţiei aprobatoare. Desigur, profitabilă rămâne calea de mijloc, semn al echilibrului şi judecăţii limpezi: nici să iei de bună orice gogoaşă, nici să sufli şi-n iaurt, îndoindu-te că unu şi cu unu fac doi. Se pare, însă, că-i tot mai la modă să-ţi arăţi neîncrederea, astfel demonstrând că vezi şi mai adânc şi mai departe: „dom’le, pe mine nu mă duci!”. Adicătelea, noi, credulii necopţi la minte, acceptăm fără discernământ şi spirit critic sumedenie de suspecte scenarii oficializate, pe când el, Sherlock de Dâmboviţa, izbuteşte să detecteze imediat lucrătura în toate cele, miş-maşurile, reaua intenţie, complotul, nepriceperea autorităților corupte, naivitatea noastră.
„Maestrul” Cristoiu, de pildă, este involuntar... delicios când se amestecă, poticnit, redundant („încă odată!”) şi gângav, în „descifrarea” tragediei de la Caracal. Nu-i nici pe departe singurul. Doar am tot citit articolele şi cărţile consacrate „falsei aselenizări” (omul n-ar fi păşit niciodată pe lună, totul e-o înscenare regizată undeva, pe la baza 51 dintr-un deşert american), ori falsităţii atacurilor de la 11 septembrie (americanii, masochişti cum îi ştim după Pearl Harbour 1941, şi-au autoînscenat dramatica dărâmare a turnurilor gemene, spre a dobândi pretext credibil în campaniile asiatice)!
Într-o revistă am putut citi o întreagă pagină în care (reluându-se supoziţiile lui Alvin Snyder din cartea „Warriors of Disinformation”) propune o esenţială corectură în epopeea avionului sud-coreean KAL-007, doborât de sovietici lângă Kamciatka (1983). Ar fi fost vorba, adică, despre o acţiune premeditată de spionare a bazelor militare ruseşti din nordul Pacificului. Cum argumentele-s subţiri de tot, îmi exprim uimirea că s-a omis o probă evidentă şi hotărâtoare – iată contribuţia subsemnatului: avionul purta indicativul 007, ori asta-i cifra care, cum bine se ştie, îl identifică pe cel mai mare spion din filmele de gen turnate la Hollywood! Clar, nu-i aşa, nu poate fi vorba decât despre un avion spion! Carele transporta 260 de civili nevinovaţi, printre aceştia numărându-se şi „12 electronişti americani dintre cei mai reputaţi”. Aveau să fie sacrificaţi cinic, cu bună-ştiinţă... oare de ce, câtă vreme în zonă acţiona satelitul militar „Ferret D”, capabil să vadă din tăriile cerului până şi o minge de tenis?
Spionajul prin gaura cheii a răposat de mult – dar de ce să nu se speculeze când... e de speculat? După care, aceeaşi revistă vine cu o dezvăluire la fel de cutremurătoare: avionul prăbuşit la Lockerbie în dec. 1988 (270 de americani morţi, plus 12 scoţieni ucişi la sol) n-ar fi fost sabotat de libieni, ci chiar de... americani, îngroziţi de faptul că o valiză cu documente secrete compromiţătoare se afla la bord. Era imperios necesar să se împiedice ajungerea valizei în SUA (parcă nu se putea organiza o diversiune la aeroport!), aşa că nemernicii complotişti ai lui Bush au dat foc la casă pentru a scăpa de purici! Ce mai contează că, până la urmă, însuşi Gadaffi avea să recunoască implicarea Libiei, iar autorii direcţi au fost condamnaţi de un tribunal internaţional?
Dar cea mai moţată „dezvăluire” a venit, desigur, tot prin internet: transatlanticul Titanic nu s-a scufundat în urma unei coliziuni cu gheţarii, ci a fost destinat pieirii printr-un complot al... iezuiţilor, dornici să sprijine astfel (?!) înfiinţarea Băncii „Federal Reserve”! Ar exista dovezi: căpitanul Edward Smith era iezuit, iar un pasager, de asemenea iezuit, a coborât la prima oprire (Queenstown), evitând astfel naufragiul. Nu-i de crezut că, cine ştie, poate se ducea în vizită la soacră-sa; mai mult ca sigur că aveau misiunea să-i transmită lui Smith ordinul de distrugere a Titanicului. Că nu i-l putea înmâna în ziua îmbarcării şi p-ormă să revină la sol! Toate deducţiile privind premeditata lovire a vasului de gheţarii în derivă este teribil de încârligată, are legătură cu „Federal Reserve” cât are cu Prefectura şi totul nu-i altceva decât o prostiei mare cât Titanicul.
Din nefericire, analiza ADN a dovedit că biata fată de la Caracal a fost arsă într-un butoi... fără fund (?!). Mă tem că abia urmează să aflăm detalii şi mai sinistre.