Mircea Radu IACOBAN

Ai zice că Rodica Rodean a îmbrăcat straiul alb de preoteasă a Prieteniei: păstoreşte Asociaţia „Universul prieteniei”, pare-se că şi un post de radio, scrie, militează, întreabă, răspunde, se agită, în apărarea unui sentiment care, barem teoretic, n-ar avea nevoie de nici o susţinere din afara proprie-i fiinţări. Puţini sunt cei care se îndoiesc de virtuţile prieteniei (Jules Renard: „Nu există prieteni, există doar momente de prietenie”), lucrurile le complică prieteniile greu explicabile (Chaplin-Einstein, Marquez-Fidel Castro, Meryl Streep-50 Cent ş.m.a.), câteodată amiciţia se preschimbă în ură (Tolstoi-Turgheniev, Marquez-Llosa, Barbu-Preda...), aşa că încă o pledoarie argumentată în apărarea gingaşului şi, totuşi, puternicului sentiment nu poate fi decât salutară.

O face Rodica Rodean într-o carte care „stă să apară” şi am citit-o în manuscris, adresând întrebări adesea incitante unor onorabili condeieri ieşeni. Cauza fiind dinainte câştigată, rămâne de real interes diversitatea abordărilor, mai ales că, în ordinea prioritară a sentimentelor românilor, prietenia a avut parte de un grav şi revelator moment de cumpănă: 1989. Mi-e destulă propria experienţă: împlineam 50 de ani în februarie 1990. Telefonul meu, pe care prietenii îl înroşeau în momentele aniversare, a rămas dintr-odată mut – era cât pe ce să anunţ la Deranjamente! Poate autoarea este conştientă de înscrierea activismului său într-o pilduitoare tradiţie ieşeană, poate o face instinctual; oricum, gestul se cuvine preţuit şi aplaudat.

Puţin recurs la istorie nu strică. În 1931, scriitorii ieşeni au organizat conferinţa „Despre prietenie”, cu participarea lui Topârceanu, Sadoveanu, Demostene Botez, I.I. Mironescu, Panait Istrati, Otilia Cazimir, Gr.T. Popa, George Lesnea ş.m.a. Mottoul conferinţei l-a constituit un citat din Dimitrie Anghel: „Iaşul e o vastăfamilie în care toţi se cunosc, se ajută şi se tolerează.” Închipuiţi-vă, astăzi, o astfel de întrunire pe tema amiciţiei dintre scriitori! Aşa va fi fost totdeauna? „La Capşa, unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una semănâncă prăjituri / Şi-n alta se mănâncă scriitorii.” Epigrama, cu largă circulaţie în epocă, ar putea lăsa impresia că oamenii scrisului din perioada interbelică îşi priveau confraţii cu ochi de... antropofagi! Nimic mai fals. Sigur că nu era „paradisul general”, că existau şi destule idiosincrazii, contestări şi polemici aprige, dar scriitorimea se respecta, cultivând întâi de toate prietenia, sprijinul reciproc în momente grele, lăsând loc doar accidental disputei vehemente de orgolii.

Iaşul, care a oferit cândva istoriei literare lecţia unei mari şi rodnice amiciţii, a dezvoltat cel mai hotărât cultul solidarităţii de breaslă, ducându-l până la exemplaritate. Atunci, ca şi acum, opiniile politice erau varii şi, de regulă, ireconciliabile, întinzându-se pe toată lărgimea spectrului, de la extremismul zărghit de dreapta (Giorge Pascu) la socialismul de Sărărie (Const. Stere), însă, greu de crezut, afectau prea puţin relaţiile interumane. Când Goga a revenit, în vizită, la Iaşi, a fost întâmpinat, la gară, de scriitorimea ieşeană în păr. Deşi insistenţa cu care ardeleanul a găsit de cuviinţă să-şi susţină tezele politice a deranjat evident, la plecare l-a condus aceeaşi formaţie, intactă: „Una-i una, alta-i alta!”, a exclamat Topârceanu.

Azi, judecata de valoare începe, tacit dar obligatoriu, cu întrebarea „ăsta, cu cine-i?” Sus Tudorache dacă-i de-al nostru, jos Tudorache dacă-i de-al lor! În 1932, toţi scriitorii ieşeni au sărit în sprijinul năpăstuitului Bacovia, trei ani mai târziu, Kirileanu l-a salvat pe Iorga organizând o evadare... cu pluta, G.M. Zamfirescu l-a cules de pe drum pe Bogdan Amaru, abia ieşit din sanatoriu, şi l-a găzduit în cămăruţa lui din podul teatrului, Sadoveanu l-a recuperat pe „dezamăgitul” Panait Istrati – „vino la mine, la Iaşi, bre, omule necăjit...” – Sandu Teleajen l-a debutat pe banii lui pe G. Lesnea etc., etc.

Avem şi astăzi parte de zâmbete, amabilităţi, necrologuri îndurerate şi sărbătoriri cu şampanie. Ceva însă, ceva esenţial, s-a rupt: solidaritatea de breaslă a fost înlocuită cu solidaritatea de grup. Sigur că, după atâtea prefaceri şi reaşezări, era firesc să apară modificări şi în relaţiile interumane. Cum spunea Shakespeare (în „Hamlet”), „prietenii noştri se schimbă odată cu norocul nostru.” Probabil că (e-o ipoteză) inamicul comun (cenzura şi „îndrumarea” restrictivă) determina solidarizări în numele aceluiaşi ţel, râvnitul acces liber la tipar. Dispărând Goliath-ul statului totalitar, scriitorul are a se confrunta cu rigorile cenzurii economice, greu surmontabile, şi, mai ales, cu obsesiile propriului destin, oglindit în albul încăpăţânat al colii de hârtie. Mă tem că, dincolo de pojghiţa amăgitoare de suprafaţă, fiecare rămâne să scrie şi să moară singur.

În cartea Rodicăi Rodean, un mănunchi de scriitori ieşeni pledează unison şi explicit pentru virtuţile amiciţiei. Să fie un semn al revenirii la normalitate? Dea Domnul!