Mircea Radu IACOBAN

40 de ani s-au împlinit în acest început de vară de la moartea lui Aurel Baranga (1979). Cifră rotundă, dar... după cum se vede, nu şi-l mai aminteşte nimeni! A fost, într-o vreme, cel mai jucat dramaturg român, este autorul versurilor imnului național („Zdrobite cătuşe în urmă rămân”); după tributul proletcultist al anilor ’50 („Pentru fericirea poporului!”, „Voința de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă”, „Arcul de triumf”, „Rețeta fericii” etc.), Baranga (Leibovici) îşi descoperă şi-şi cultivă reala vocație de comediograf acid şi incomod, câteva dintre piesele sale („Mielul turbat”, „Opinia publică”, „Sfântul Mitică Blajinul”, „Interesul general” ş.a.) ținând cu succes afişul stagiune după stagiune într-o vreme în care satira umbla, cum se spune, cu capul spart. Avea, în afară de ştiința inventării de savuroase situații comice,  o particulară viclenie în virtutea căreia reuşea să strecoare şi „fitile” şi adevărate... bombe cu explozie întârziată. Exemplu: i-am jucat, la Naționalul ieşean, „Opinia publică”. Într-o scenă, prețuita actriță Carmen Tănase, în piesă candidată la examenul de admitere pentru Facultatea de Teatru, era pusă de onorata comisiune să mimeze o... coadă la „Alimentara”. Înzestrată cu eterna plasă de nailon goală (mereu căutând de-ale gurii, românul avea totdeauna „la purtător” un astfel de  instrument al speranței neîmplinite), Carmen avansa chinuitor de încet, cu câte un chinuit sfert de pas, pentru ca, la un moment dat, total neaşteptat, să cotească la 90 de grade, continuându-şi apoi drumul. Sala a explodat: coada dăduse colțul!... În acel mijloc de iunie mă aflam la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti pentru nu mai ştiu ce şedință. Și găsesc toată conducerea în ținută de doliu: costume negre, cravate şi cămăşi negre: „Ce, nu ştii? A murit Baranga. La ora 11 mergem cu toții la înmormântare. Se spune că vine şi Tovarăşu’ ”. Ignoram tristul eveniment: la Iaşi, ziarele erau aduse a doua zi, cu trenul. Se publicase doar un anunț mărunt la rubrica de Decese a „României Libere”, noaptea călătorisem, dimineața, la Bucureşti, gazetele nu mai înserau anunțul. Fiind exclus de la solemnitatea incinerării (n-aveam ținuta corespunzătoare) am ratat participarea la ultima mare farsă a lui Baranga. Tot certându-se pentru apărarea textelor sale, dramaturgul s-a mâniat până la urmă şi pe Ceauşescu, care nici nu-l mai pusese pe lista noului Comitet Central. Și cum se evita informarea „eroului între eroi” cu niscaiva veşti neplăcute, supărarea a rămas să mocnească doar în sufletul comediografului. Cum n-am fost martor ocular la aşa-zisa înmormântare, spicuiesc din relatările celor ce au participat (vezi rubrica precedentă). Baranga făcuse un cancer galopant şi, medic fiind, ştia că mai are puține zile. Presimțindu-şi plecarea dintre cei vii, a dictat textul anunțului funerar: „Marcela Rusu, soție, anunță pe această cale încetarea din viață a dramaturgului Aurel Baranga. Incinerarea a avut loc la Crematoriul „Cenuşa” ieri, la ora 11, în prezența exclusivă a membrilor familiei.” A avut loc! Imposibil! Ceauşescu s-a făcut foc! L-a căutat pe George Macovescu, preşedintele de atunci al U.S. şi l-a făcut albie de porci: „Cum e posibil aşa ceva, să moară un mare scriitor şi voi să nu ştiți? Nu vă e ruşine? Îi faceți imediat funeralii naționale!” Macovescu ar fi încercat să spună că nu-i cu putință o înmormântare... fără mort, dar Ceauşescu i-a trântit telefonul şi s-a organizat în pripă o fastuoasă incinerare... în contumacie! În sala de protocol a Crematoriul s-a instalat, cu banderolă neagră, ditamai fotografia cu un Baranga râzând cu gura până la urechi. În preziua morții, cel din care nu mai rămăsese acum decât o mână de cenuşă mai hotărâse ceva: de va fi vreo festivitate, să nu se arboreze ținută de doliu, aşa că peisajul din sala de marmură de la „Cenuşa” era grotesc: toți oficialii Uniunii Scriitorilor, Consiliului Culturii, Secției de literatură şi artă de la C.C, în costume negre ca nişte pinguini, toți apropiații lui Baranga, avertizați de Marcela Rusu, în ținută cât se poate de colorată, de vară, la o înmormântare... de teatru absurd. Ceauşescu a trimis ditamai coroana şi s-au ținut discursuri înlăcrimate în fața unei fotografii din care răposatul se hlizea ca la ditamai sărbătoarea! Le-a făcut-o! 

Au trecut 40 de ani. Iar uitarea e scrisă-n legile omeneşti...