Mircea Radu IACOBAN

Unele cărți s-ar cuveni să poarte inscripții avertizatoare precum filmele cu scene prea crude – nu se recomandă cardiacilor! După ce isprăvești ultima din cele 717 pagini ale opului „Jurnalul unui personaj controversat – Dinu Săraru” (Ed. RAO, 2019) ești inclinat să crezi că-n România n-au existat niciodată comuniști și anticomuniști, prea s-au transformat unii în ceilalți după 1989, sărind precum Hopa Mitică de la stânga la dreapta, după ce alt salt, dar în direcție inversă, îl izbutiseră cu trudă și efort în „epoca de aur”. Voi comenta cu alt prilej această carte revelatoare prin năucitoarea bogăție de informații inedite, chiar dacă, pe alocuri, poate și discutabilă, cu atât mai mult cu cât ici-colo sunt... personaj, și pe mai toți eroii tristei epopei i-am bine cunoscut și cu mască, și fără mască. Mari nume ale culturii și artei române post-decembriste se dovedesc a fi... dar n-aș vrea să comit cumva vreun gest... publicitar. Citiți-o și vă veți cruci!  Deocamdată, adaug un strop din experiența personală, mai ales că am traversat experiențe similare, și propun doar o scurtă adăugire la sub-tema „nepotismul la români”. Am izbutit să-mi procur abia acum, de la un anticariat, ditamai „Istoria literaturii române” semnată de Marian Popa. Fiecare condeier începe prin a căuta paginile ce-i sunt consacrate. N-am avut motive să fac excepţie, deşi un oarecare sentiment de îngrijorare m-a încercat, fiindcă într-o altă „istorie”, mai veche, a aceluiași  Marian Popa („Dicţionar de literatură română”, pag. 267) este judecat acrişor«romanul „Dincolo” de M. R. Iacoban.»Iar romanul „Dincolo” era scris de... Corneliu Ştefanache!! Erorile de informare nu-s chiar nenorociri în articolele de gazetă, care azi apar şi mâine mor, dar devin pernicioase când se încuibă în dicţionare şi istorii literare. Ia să vedem cum arată articolul consacrat lui MRI în masiva „istorie literară” poaspăt achiziționată. Începe abrupt: „M.R. Iacoban – carieră culturală şi politică datorată unor relaţii de familie.” Scurt, limpede şi cuprinzător – evident, funcţionând înainte de orice aserţiunea din deschidere: „ăsta a făcut carieră datorită  încrengăturilor de familie”! Marian Popa a preluat fără ezitare un zvon lansat de un post de radio, potrivit căruia mai întâi aș fi fost ginerele primului ministru Const. Dăscălescu, apoi al ministrului Miu Dobrescu şi în cele din urmă, postul însuşi începând  să aibă niscaiva îndoieli, utiliza formula „beneficiar al unui nepotism sus-pus”. Precizez de la bun început că bietul și modestul socru-meu odihnea de cine ştie când în cimitirul mănăstirii Căldăruşani şi (fizic!) nici n-ar fi avut cum să aibă cea mai mică legătură cu mărimile zilei. În sine, povestea dezvăluie moravurile „epocii de aur”, când orice „ascensiune”, fie ea şi culturală, ascundea resorturi suspecte, în primul rând de apartenenţă familială la vârfurile clanului. Am fost cel mai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Naţional ş.m.a. – clar, „Cu Marincea e ceva!” Radioul meu nu funcţiona pe unda cu pricina, şi, ca-n zicala populară, întâi a aflat satul şi ultimul, bărbatul. Nimeni nu-mi spunea – însemna să se desconspire ca ascultător al unor „posturi duşmănoase” – şi, aici e aici, taman ca în „Revizorul” lui Gogol, dintr-o dată, n-apucam să solicit ceva, că, minune, se aproba! Aflat în mare dificultate, Naţionalul ieșean, căruia i se cerea, aberant, să se auto-finanţeze, primea sprijinul întreprinderilor, care nici ele nu plăteau salariile în întregime, dar nu pregetau să ne acorde sponzorizări mascate şi, în fond, ilegale. Funcționa, desigur, în primul rând dragostea ieșenilor față de Casa lui Alecsandri, dar și prevăzătorul motiv „ăsta nu se cuvine  refuzat”. Ajuns cu o echipă TV într-un orăşel sucevean de munte, am fost extraşi imediat din hotel de primarul urbei, care ne-a mutat fără explicații, într-o reşedinţă de protocol, unde, de-a dreptul năuciţi, am fost îndopaţi toată noaptea cu păstrăv la grătar și clătite flambate... M-am trezit într-o seară la poartă cu un pădurar spăimos de prin zona Rădăuţilor, care venea să mă cadorisească cu de toate, de la coarne de cerb montate kitsch, la pastramă de mistreţ şi bidoane cu miere, doar-doar l-oi scăpa de-o inculpare pentru incendierea de puieţi ce trebuiau plantaţi pe nu știu ce vârf de munte. I-am spus că n-am nici o putere. Nu l-am convins: „Lăsaţi, tovarăşu’, toată lumea știe!” Etc., etc. În decembrie 1989, am primit o mulţime de telefoane: „ginerică, ţi s-a înfundat!” D-ale post-socialismului românesc. Dar chiar s-ajungă să mă ştampileze astfel o istorie literară...