Mircea Radu IACOBAN

Ce să mai zici, ce să mai scrii? Vuieşte presa lumii, curg râuri de felicitări, numele Halep e pe toate buzele, nou născute primesc prenumele Simona, se înfiinţează cluburi Halep – de la Nadia încoace n-am mai văzu atâta frenezie admirativă! Sâmbătă, la ora meciului, străzile Iaşului erau pustii ca pe vremea ciumei lui Caragea: atunci s-au bejenit ieşenii prin pustii, acum s-au închis în case, s-o vadă pe Simona dând piept cu maşina de tenis Serena. Orice alt adversar să fi întâlnit fătuca noastră în finală, de la Pliskova la Kerber şi tot neamul lor, n-ar fi avut rezonanţa  magică a numelui Williams – şi încă Serena, că nici Venus nu-i de ici-colea. Adevărat, pe teren n-a fost Serena cea de altădată, dar nici Simona de odinioară: prima a mai ostenit, cea de a doua şi-a împlinit şi maturizat jocul – serviciul mai ales, capitol la care românca greu poate performa, câtă vreme ea loveşte mingea de la parter, iar adversarele, de la etajul II. Iată că doi aromâni, amândoi din Constanţa, aureolează ştirbul sport românesc: Hagi în fotbal, Halep în tenis! Pur şi simplu Simona mi-e dragă: nu numai pentru performanţele ei unice, ci şi pentru zâmbetul ei luminos şi cuceritor, pentru conduita ei firească şi degajată, pentru buna cuviinţă a declaraţiilor de presă, inteligente şi reţinute, pentru respectul cu care-şi tratează adversarele, chiar şi pentru năbădăile prin care se defulează cerând celor din loja ei să ovaţioneze şi să se ridice mereu în picioare ca la congresele PCR(la castelele din în Evul Mediu se închiria cu sezonul un „băiat de palme” care încasa scatoalcele celor ce nu se puteau răfui între ei – postură fericit acceptată de înlăcrimaţii  Dobre, Ruzici & comp.) Să ne amintim că, nu demult, după înfrângerea severă în faţa Kokostârkovei, s-a pornit, româneşte, sarabanda reproşurilor şi înjurăturilor; dacă ar fi câştigat, sunt sigur că toţi inteligenţii care  i-au descoperit crunta suferinţă ascunsă („sindromul imposturii”!) tăceau mâlc.  S-a mai întâmplat să ceară echipei din loja ei sprijin vocal; meciul fiind câştigat în aplauze generale, nimeni n-a văzut în asta (scena se petrecea cu Victor Crivoi antrenor) „atitudine de precupeaţă” şi de „copil  răsfăţat” (La plăcinte, înainte, la război, înapoi!). Cu atât mai  puţin să găsească de cuviinţă a pune cruce unei excepţionale colecţii de performanţe sportive cum a făcut-o  Marius Doroftei pe net („Ziare.com”): „se încheie practic un ciclu, care pare să fi fost excepţia în cariera Simonei Halep”. Iar un nepot de-al lui Becali a găsit de cuviinţă să afirme că Simona „Joacă de foame, nu pentru România. Pentru fraţii ei din Cogealac.” (la Londra, Simona a mulţumit României, deşi ţara nu ştiu s-o fi ajutat prea mult în întreaga carieră!) Făceam, într-o tabletă din 2016, un joc de cuvinte între două substantive proprii cu sonoritate apropiată, Halep-Haley: „Cometa Haley are perioade în care aparent dispare, dar este acolo, pe orbită, spre a reveni periodic la fel de strălucitoare. Îmi place să cred că steaua Halep mai are a străluci. Cred în Simona!” Şi iat-o învingătoare la Wimbledon! Nu ştiu dacă dl. Banciu de la B1 tva anticipat triumful de la Wimbledon şi de asta şi-o fi anunţat renunţarea la ultra-subiectiva sa emisiune nocturnă; oricum, va purta în veci ruşinea de a fi definit-o pe Simona ca... „o analfabetă ce n-are habar de tenis”... Cu toată marea bucurie naţională, nu s-ar cuveni, totuşi, să uităm că România are un singur teren de tenis cu îngăduinţă considerat onorabil şi cu numai 1000 de locuri în tribună, că nu-s decât prea puţine terenuri simple, că aşa numita „bază de masă” e mai mult decât firavă, şi că tot ce s-a realizat până acum se datorează unor iniţiative private, cu sacrificiile aferente.

   Formidabila performanţă a Simonei a făcut să treacă neobservată deschiderea noului campionat de fotbal. Oricum, nimic relevant. Poate, două instantanee clujene. Mai întâi, impunătoarea inscripţie afişată pe panourile publicitare „aici joacă românii” – taman la Cluj, unde CFR a folosit până acum 130 de mercenari străini!! Apoi, reprezentaţiile de prost gust, bolnăvicioase, neruşinate chiar, oferite de antrenorul Dan Petrescu, un ins tarat, incapabil să vadă altceva decât iluzorii persecuţii ale arbitrilor, înscrise într-o generală oropsire a echipei eliminată anul trecut de... „Dudelange” şi învinsă acum de „Astana”. După ce clujenii de la CFR n-au putut învinge o formaţie, „Poli” Iaşi, peticită şi improvizată, desigur, e numai vina arbitrului, care, în loc să acorde un 11 m., a fluierat offside (semnalizat de la tuşă). Şi i-ar mai fi fost refuzat un 11 m. cine ştie când şi cum. Cine vede strâmb, nu poate reacţiona drept. Stimă pentru trecutele realizări ale lui Dan Petrescu, ruşine pentru absurdul lui comportament de acum!