Mircea Radu IACOBAN

Mai fac o încercare de a pune ordine printre cărţi. Au fost aşezate, de-a lungul anilor, după cum erau primite şi pe unde se mai găsea un locşor liber, aşa că-i trudă grea să afli titlul căutat; mi s-a întâmplat, chiar, să apelez la serviciile Bibliotecii Universitare şi, de nevoie, să împrumut o carte pe care, cu siguranţă, ştiam c-o am. Dar... un-să fie? Cu apariţiile relativ recente am rezolvat oarecum onorabil, expulzând maşina din garaj şi aşezând în locu-i rafturi garnisite cu noutăţile editoriale; curând se vor umple şi ele. Fireşte, am fost sfătuit să procedez la o severă reverificare titlu cu titlu, pentru a renunţa la ceea ce-i depăşit, neinteresant şi, ca atare, inutil. Imposibil. Nu pot să arunc o carte, fiecare are ceva de spus despre vremurile în care a fost scrisă şi tipărită, multe devin importante tocmai prin involuntara lor mărturie mută, momentan ignorată...

Cercetând raft cu raft (se apropie aniversarea semicentenarului Editurii „Junimea” – nici producţia Editurii ce am păstorit-o nu izbutesc s-o reconstitui în întregime!) aflu o carte de proză din 2013 pe care, impardonabil, nu ştiu cum se face că încă n-am citit-o, deşi-i scrisă de un autor cât se poate de onorabil, Varujan Vosganian, şi, după câte îmi amintesc, criticii au prezentat-o, la lansare, drept unică şi formidabilă. Cu mare întârziere, o iau la citit; m-aş bucura să fie chiar aşa – prea n-avem proză, în pofida bogăţiei de titluri de pe tarabe (cineva spunea: din cauză că apar prea multe cărţi... n-avem literatură!). Cu explicabilul sentiment de vinovăţie, încep lectura de la coadă, cu desluşirile autorului. În cuvântul de final, inteligent şi plin de şarm, Vosganian evocă o grupare de partizani din Munţii Vrancei care aveau de apărat testamentul lui Ştefan cel Mare, primejduit să cadă în mâinile Securităţii (ce ar fi făcut Securitatea cu testamentul marelui Ştefan, greu de anticipat – doar dacă n-o fi fost vizat ca argument pentru niscaiva retrocedări!) Dar... care testament? Nu de alta, da-i vorba despre o legendă desfiinţată încă din secolul XIX şi lămurită deplin încă în 1986 de regretatul cercetător ieşean N.A. Ursu. Scrierea găsită de Const. Hurmuzachi, atribuită chiar în epocă lui Bălcescu, apoi şi lui Eminescu (i s-a dat citire la festivităţile de la Putna, iar Eminescu a făcut parte din Comitetul de organizare din 1871), nu-i nici testament, nici necrolog, ci un panegiric scris de ierodiaconul Gherasim Putneanu, de la Episcopia Romanului, mort în 1797. Este vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi. Cât despre Securitate, are destule pe suflet pentru a o mai acuza şi de… hăituirea testamentului lui Ştefan cel Mare!

*

De la Securitate, la STASI: după dărâmarea zidului Berlinului, cetăţenii (la noi, termenul este de revoluţionari) care au pătruns în sediul berlinez al STASI au avut surpriza să descopere câteva mii de sticle sigilate şi numerotate, în care nu se afla nimic altceva decât un pătrăţel de material textil. Cocteiluri Molotov nu puteau fi, mostre comerciale nici atât… Ei bine, toţi cei interogaţi de STASI de-a lungul anilor de „democraţie populară” au avut obligaţia să ţină câteva minute subsuoară (bărbaţii) şi între picioare (femeile) o bucăţică de stofă. La o eventuală urmărire ulterioară, aceasta era banca de date a câinilor poliţişti: li se dădea să adulmece eşantionul transpirat, astfel trimiţându-i, cu meticulozitate tipic nemţească, direct la ţintă! Interesant este că în perioada post-STASI (instituţie acuzată de mii de execuţii, sute de berlinezi împuşcaţi la zidul Berlinului), răstimp considerat, la noi, ca exemplu de comportament în pedepsirea vinovăţiilor (modelul pastorului Gauck…), sentinţele finale, extrem de blânde, n-au depăşit 7 ani (unele ulterior reduse) în cazul celor dovediţi cu responsabilitate directă pentru anumite asasinate, 6 ani de închisoare sinistrului Mielke, ministrul STASI, ajungându-se la 2 ani cu suspendare în cazul lui Markus Wolf, fostul şef al Direcţiei spionajului extern. Motivaţia: inculpaţii n-au încălcat legislaţia RDG. Se pare că doar au... exagerat! Dacă-i socotim şi pe cei trecuţi în lumea drepţilor, de mult, cu toţii sunt în libertate. Ca să vezi!

P.S. După publicarea în Monitorul de Suceava a articolului „Ambasadorul în căutarea vechilor urme”, dl Nikoloz Nikolozişvili roagă să precizez că nu-i vorba despre izvoare documentare ruseşti, ci de texte originale georgiene aflate şi traduse de Domnia sa, mai întâi în rusă, apoi în română. Ceea ce şi fac.