Mircea Radu IACOBAN

Săptămâna trecută l-am însoţit pe ambasadorul Georgiei, dl Nikoloz Nikolozişvili, într-o vizită la Mănăstirea Cetăţuia, spre a căuta urmele trecerii lui Antim Ivireanu, fost trei ani stareţ acolo. Printre altele, dl ambasador îmi face surpriza unui text aflat de domnia sa în izvoare istorice ruse despre călătoria în Moldova a mitropolitului georgian Ioan (Gedevanişvili) între anii 1790-1792. Nu i-am aflat numele în lista călătorilor străini care au scris despre drumeţiile lor prin Moldova, aşa că am fost tentat să cred că-s informaţii până acum necunoscute şi nepublicate, însă parte le-am regăsit în  cartea  protosinghelului Vasile Bârzu „Mănăstirea Pângăraţi – studiu istoriografic şi aghiologic”, Sibiu, 2016, pag. 99. Rămân de cercetat fragmentele referitoare la experienţa ieşeană a georgianului, precum şi detaliile „lumeşti” necuprinse în cartea autorului sibian – revelatoare pentru imaginea ruralului moldav la sfârşitul veacului XVIII.

Provenit dintr-o familie domnitoare în Georgia, Ioan Gedevanişvili a avut o viaţă extrem de agitată şi aventuroasă, călătorind cât puţini dintre contemporanii săi au izbutit s-o facă. A fost mitropolit în Georgia, monah exilat, vicar al Mitropoliei Kievului, slujitor la catedrala din Kremlin, emisar cu statut diplomatic, a colindat tot orientul apropiat şi zona Mediteranei, spre a ajunge stareţ la Mănăstirea Pângăraţi - Neamţ. „Trecând râul Nistru, de aceeaşi mărime cu Mtkvari (n.m.: ruşii l-au reboteza, spre mai lesne pronunţare, Kura – este apa care traversează capitala Georgiei, Tbilisi), eu am ajuns în oraşul Iaşi şi am rămas în casa Mănăstirii <Trei Ierarhi>, oaspete al lui Gheorghe grecul. Acesta era un om blând şi prosper, din breasla negustorilor. Şi am locuit la el precum la fiul sau la fratele meu.”

În cele din urmă, i s-a încredinţat stăreţia Mănăstirii Pângăraţi din ţinutul Neamţului, desigur, cu încuviinţarea „prinţului luminat” Potemkin (Moldova era ocupată atunci de armata rusă): „Şi mi-au dat 1000 de kuruşi şi Mănăstirea Pângăraţi, cu Hramul Sf. Nicolae, de pe malul râului Bistriţa, ca să-i fiu stareţ (...) Mănăstirea avea în proprietate 13 sate, mici şi mari, şi un munte la graniţa cu Ungaria.”

Până la definitivarea traducerii paginilor în care Ioan descrie experienţa lui în capitala Moldovei (între altele, se întâlnea cu Besarion Gabaşvili, poetul clasic georgian înmormântat la Iaşi în 1791, căruia, în ianuarie 2019, cu sprijinul aceluiaşi ambasador al Georgiei, i s-a dezvelit un monument în centrul urbei ieşene), prezintă real interes primele file consacrate stăreţiei la Pângăraţi. Aflăm mai ales care erau relaţiile între mănăstirea deţinătoare de sate şi moşii cu trăitorii locului. „Când am intrat pe proprietatea şi pe porţile mănăstirii mele, acestea mi-au adus aminte de Karchohi din peştera Ksani, şi de alte locuri asemănătoare din Georgia.” Probabil, e-o referire la legenda întemeierii mănăstirii nemţene de către Sihastrul Simeon, într-o peşteră.

„Bistriţa – scrie Ioan - este un râu care curge printre maluri curate de piatră, cu nisip mărunt, iar către izvoare, în albie de piatră. Pe ambele sale maluri se află o mulţime de sate de munte întărite şi inaccesibile duşmanilor.” Respectivele aşezări aveau obligaţii faţă de mănăstire, iar stareţul detaliază: „locuitorii care se numeau ţărani dădeau a zecea parte din vin şi pâine, fructele fiecărui copac din zece. Din recolta de morcovi, sfeclă şi varză, ca şi din tot ce altceva se recolta, se dădea a zecea parte şi fiecare ţăran o zi din lună lucra pentru mănăstire, iar cine nu lucra 12 zile din an trebuia să dea 12 ruble. Dar nimic mai mult: în curtea ţăranului nu călcai, că primeai dojană, şi alte plocoane nimeni nu dădea. Şi dacă voia, putea pleca în altă localitate, tu nu-l puteai împiedica, darămite să-l baţi”.

Pentru că era lăsat să-şi pască oile pe terenurile mănăstirii, „un om îmi dădea în fiecare an 150 de oi cu miei, 200 ruble de argint, 700 de păstrăvi prăjiţi (probabil, afumaţi – n.m.), 700 de roţi de caşcaval. Oricare aşezare aducea a zecea parte din fructe şi 4000 de melci.” Uimirea mea: cantităţile invocate sunt de-a dreptul enorme; va fi fost ţara atât de îmbelşugată în toate cele? Moldova era istovită de războaie, satul mai datora şi alte biruri, iar cronicarii vorbesc despre sărăcie şi impilare... Ioan a chivernisit cât se poate de bine avutul încredinţat şi l-a sporit. Fără a se număra printre marile şi avutele mănăstiri din Ţara de Sus, Pângăraţii aveau, la plecarea stareţului, 520 de ori, 151 de vaci, mai multe sute de porci, zeci de cai şi boi, pădure (un munte întreg!), iazuri,  păşuni, ogoare, stupine, mori, velniţe ş.m.a. Câtă bogăţie românească s-a scurs prin veac „afară” până la Secularizarea îndrăznită de Cuza!

Ioan: „Am fost sfătuit să vând tot, totul îmi aparţine şi puteam dispune aşa cum doream, dar nu am făcut-o ca să nu rămână cuvânt rău despre mine şi zvon rău despre ţara mea. După plecarea mea s-ar fi vorbit de rău: uite, a fost un georgian, a vândut tot şi a furat mănăstirea”...

Aştept cu mult interes filele încă necunoscute la noi din scrierile lui Gedevanişvili promise de ambasadorul Georgiei.