Mircea Radu IACOBAN

Un compendiu ieşean dedicat istoriei „capitalei istorice” era aşteptat de mult: vreau să cred că şi de generaţia tânără. Deprinsă cu rezumatele şi sintezele de pe internet, are acum prilejul unei instructive călătorii în timp cu Iaşul personaj principal, într-o elocventă imagine „pe repede înainte”, mult mai accesibilă decât aceea (ideal) obţinută din parcurgerea sutelor de tomuri blindate cu trimiteri şi note în subsolul paginii, scrise de specialişti pentru specialişti. Simplitatea şi directeţea narării nicidecum nu înseamnă, în cazul de faţă, simplificare popularizatoare, ci reprezintă o tentativă de riguroasă de sinteză, greu de izbutit când e vorba despre o atât de bogată istorie a românilor tezaurizată în amintirile unei urbe cu statut unic în întreg spaţiul mioritic. Nu-s sigur că e chiar ce şi-a propus autorul, medicul ieşean Victor Bejan, dar, cu certitudine, asta a ieşit – şi chiar asta merită apreciat în primul rând. Intitulat „Iaşul – memoria vie a celor trei Uniri”, albumul, tipărit în excelente condiţii grafice (dar şi cu ceva neglijenţe, de remediat la o viitoare reeditare) este dedicat „capitalului simbolic al memoriei unioniste la Iaşi”, făcând parte din producţia editorială a Centenarului Marii Uniri. Într-un fel, este şi un răspuns indirect, decent şi ne-polemic, la incultul slogan aniversar apărut anul trecut în mai toate gazetele, la aproape toate televiziunile şi pe toate gardurile, „România 100” – potrivit căruia orice neavizat, şi cu precădere străinii, află că România există... doar de un veac şi-atât! Victor Bejan, un nespecialist într-ale istoriei, însă membru al unei ilustre familii de patrioţi autentici în care cercetarea trecutului românilor era veche şi statornică preocupare, am putea spune că, într-un fel, face uz de specialitatea ce şi-a însuşit-o în domeniul medicinii – radiologia. Metaforic vorbind, propune o radiografiere şi la amănunt, şi interesată de întreg organismul urbei, cu necesara menţionare a evenimentelor şi personajelor de marcă ale vremii şi vremurilor. Cele trei Uniri sunt punctele de sprijin ale cărţii; dincolo de ele, răzbate răsuflarea unică a „Oraşului Unirii”, cercetat dintr-o cuprinzătoare perspectivă: Iaşul de odinioară, Unirea celor trei Țări Româneşti sub Mihai Viteazul, Mica Unire (1859), Primul Război Mondial şi Marea Unire, viaţa cotidiană a Iaşului în refugiu (prin ce mari suferinţe a trecut urbea şi locuitorii săi – detaliile sunt pur şi simplu copleşitoare!), ziarele Marii Uniri, Berthelot, prietenul românilor, monumentele Marii Uniri la Iaşi – la care sunt adăugate proiectele îndrăzneţe ale autorului „care să prindă viaţă în timp”. Lunga listă a priorităţilor ieşene ar putea duce gândul la un gen de orgolios protocronism intern, numai că–s absolut veridice şi incontestabile, din simpla lor înşiruire înfiripându-se o aură unică, emoţionant percepută de Iorga: „Iaşul este mai mult decât o ilustră capitală a Moldovei. Printre zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi istorie naţională pe care nici o urbe a României de azi nu le posedă cu atâta îmbelşugare”. (Aş ruga să se accepte şi o corectură, tot în perspectiva reeditării: coborârea atestării oraşului de la 1408 la 1395 rămâne discutabilă: aşa-zisa „lespede” de la Biserica Armenească e-o piatră volantă, n-a fost încastrată în zidire şi „nu are consemnat pentru prima dată numele oraşului nostru” (pag. 13); singurele nume proprii din inscripţia dăltuită la 1395 fiind cele ale „părintelui Iacob” şi „Hagiului Mercar”. Amănunte în „Istoria Iaşului” de Dan Bădărău, pe care am îngrijit-o în 2010 la Editura Academiei Române, Bucureşti.) Fiind vorba de un album, fără îndoială că, alături de comentariile autorului, imaginile fotografice deţin rangul cuvenit, situându-se, într-un prim plan al interesului. Victor Bejan este colecţionar de vechi imagini ieşene, aşa că cititorul are prilejul să vadă colţuri uitate ale urbei de odinioară, „bejenirea” statuilor dintr-un loc în altul, clădiri care astăzi nu mai există, afişe de teatru, imagini de pe fronturile primului război mondial, pagini şi reclame din gazetele vremii, inclusiv din presa străină referitoare la Iaşi şi ieşeni, plăci memoriale mai mult sau mai puţin uitate, dimpreună cu cele recent aşezate, colecţii filatelice „la temă” – o bogăţie de informaţie vizuală ce s-ar cuveni s-o cerceteze cu folos şi ieşenii, şi cei ce doar trec prin urbe. Mai ales generaţia tânără, adeseori prea puţin conştientă, la Iaşi şi nu numai la Iaşi, de valoarea zestrei monumentale naţionale şi respectul ce i se cuvine. Inclusiv, aş spune, de cei 11 liceeni suceveni afumaţi care, recent, au vandalizat monumentul lui Ștefan cel Mare dăltuit în 1977 de ieşeanul Iftimie Bârleanu. Dezvinovăţirea inconştientă a uneia dintre fetele care au făcut alpinism căţărându-se pe altoreliefurile statuii abia restaurată fiind relevantă: „Dar ce am făcut?! Ne-am distrat, nu am greşit cu nimic!” Vor răsfoi acest album? Am ceva îndoieli.