Mircea Radu IACOBAN

La spartul târgului, hop și eu de la Copou, amestecându-mă în comentarea isprăvilor Naționalei de tineret! Cam tot ce era de spus s-a spus, ba și mult pe deasupra; poate ar mai constitui prilej de comentariu ceva chestiuni de ordin general, deloc rezolvate după semfinalele Europenelor, unele și mai abitir ieșite în evidență. Maică-mea spunea că „dacă nu-ți faci iluzii, n-ai deziluzii”. Nu cred că ne-am iluzionat cine știe ce înaintea Europenelor și am fi visat o prezență în semifinale. Un singur pronosportist (ori într-adevăr genial, ori a jucat sute de variante) a nimerit scorul exact la toate cele patru meciuri. Nu știu dacă-i român sau nu, oricum, a anticipa un 4-2 România-Anglia  e-o ispravă demnă de Nostradamus – asta după ce cvasi unanimitatea topsiterilor noștri (complet răzleț, doar un pronostic favorabil României, probabil, dat „la plesneală”) a mizat pe insulari!  De unde se vede că am izbutit ceea ce nici noi nu  credeam! Cu atât mai mult au entuziasmat evoluțiile „mânjilor”, cu cât le-au obținut precum David împotriva lui Goliath.  De nu mai știu când, românii suferă de o cronică foame de performanță; a ogoit-o, o vreme, Simona, dar de când a luat-o și ea ușurel la vale, ne rămăseseră doar puținele victorii în competiții făr-de mare rezonanță și făr-de tribune pline. Iar fotbalul fiind, de departe, sportul rege, devine deplin motivată așezarea semfinalelor în rama incredibilului – cu atât mai mult cu cât n-a fost nimic întâmplător. Chiar dacă în urmă cu doi-trei ani, când nu se inventase VAR-ul, probabil nu ne-am fi calificat, nimeni nu invocă implicarea hotărâtoare a șansei: românașii au demonstrat că reprezintă o forță reală, au valoare, sunt de luat în seamă, iar Deac, Pintilii & comp. au urmași capabili de mai mult decât (cu tot respectul pentru truda vechii generații), s-a izbutit până acum în fotbalul nostru. Mai are a ne îngrijora ceva? Aș spune că da: anume, lipsa de măsură. Sunt semne că, profund românește, ne ia valul și-o ținem tot într-o petrecere și-n rotată horă cu strigături. Ar fi cazul să ne mai potolim, fiindcă fotbalul românesc a rămas tot cum îl știm, beteag în cupele europene, știrb în performanțele Naționalei „mari”, diriguit de un neprofesionist, împânzit cu „stranieri” de mâna treia, cu mărunte echipe rurale, cu mari orașe de tradiție absente, cu tribune mai mult goale, cu manageri abuzivi – vorba ceea, avem trecut, avem viitor, unde-i prezentul? Dacă nu era Hagi cu retorta „Viitorul”, cu cine jucam la tineret? Presa sportivă a identificat, corect, cinci mari câștiguri  după campania din Italia și San Marino. Primul: calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokio. În 1964, tot la Tokio și tot la Olimpiadă, am terminat pe locul 5. De data asta, chiar dacă vor lipsi cei ce depășesc vârsta, putem spera la o clasare și mai onorabilă, iar prezența în sine e-o performanță. Al doilea: a crescut cota fotbaliștilor români: sunt șanse ca, la vitoarele campionate europene, dacă dă Domnul să ne califice „mânjii”, nu vom mai alinia fotbaliști de pe la „Sepsi” Sf .Gheorghe în vreme ce adversarii vin cu vedete de la Bayern, iar cel mai lăudat echipier român, Pușcaș, să provină de la un club italian de Divizie B.  Aceeași fiind poate ai noștri, dar școliți și rodați la mari cluburi europene. Al treilea: s-a conturat schimbul de mâine al Naționalei: deja, opt din selecționata lui Contra au evoluat în prima reprezentativă. Al patrulea: Contra a confirmat. Rezon. Aș pretinde, totuși, antrenorului, mai multă luciditate și măsură. Este absurd și total neprofesionist să declari că „românilor li s-a luat finala” datorită unui 11 metri neacordat. Dar câte penalty-uri (și cum) ni s-au dat? Cu Germania am făcut o primă  repriză formidabilă și o a doua de-a dreptul jenantă. Nu arbitrul ne-a „luat finala”, ci neputința noastră din actul II, a cărei motivație se cere minuțios analizată spre a nu se mai repeta.  În fine, al cincilea câștig: fanii au revenit la echipa națională. Bravos! Nimic mai trist decât un meci jucat în fața tribunelor goale, bucurie când nu se mai găsesc bilete. Numai că același mărunt procentaj de huligani agresivi și-au dat în petec și-n Italia, unde au pătat frumoasa imagine a unui public atât de cald și de decent-entuziast: am fost la un  pas de sancționare! Pretindem legitim, pe stadion, protecția stewarzilor, a gazdelor, a jandarmilor, a Poliției, dar adevăratul spectator s-ar cuveni să intervină și el când vede cum și cine a aruncat petarda, să dezaprobe ieșirile huliganice ce preschimbă peluza într-un câmp de bătaie. Va veni și vremea civilizării cohortelor de indivizi agresivi?

  Îngăduiți-mi să închei mirându-mă peste poate de strania imaginație ce determină botezarea cluburilor noastre de fotbal. În Liga III-a activează echipa... „Mausoleul Mărășești”! Cum îi încurajează fanii, „Hai, Mausoleul”? Mare-i grădina!