Mircea Radu IACOBAN

Greu de spus care-i stare reală a folclorului în România, câtă vreme sunt acceptate drept creaţii „folclorice” sumedenie de contrafaceri, complet în afara definiţiei genului, pare-se definitiv uitată! Radioul, televiziunile transmit 24 de ore din 24 „cântece din folclor”, inclusiv din „folclorul nou”, a apărut şi compartimentul „Etno” (care, între altele, propune schimbarea totală a instrumentelor tradiţionale, prin trecerea de la cele acustice la electroacustice, precum şi sonorităţi din muzica pop), iar fundalul etnografic este copleşit de aiuristice costumaţii fastuoase inventate de designeri vestimentari – drept pentru care poate ar fi momentul să reamintim ce înseamnă într-adevăr creaţie folclorică.

Pe scurt, definiţia presupune următoarele: caracter (1) tradiţional, (2) colectiv, (3) oral, (4) anonim, (5) sincretic. Câte dintre cântecele pe care le ascultă şi le aplaudă 49,7% dintre români (sondaj Inscoop Research) îndeplinesc condiţiile genului? Singurul respectat întrucâtva – de fapt, mimat – ar fi caracterul mai mult sau mai puţin tradiţional al liniei melodice; în rest, nimic! Dar absolut nimic, în cârca „folclorului” fiind silnic instalate tot soiul de confecţii, nu numaidecât eşuate artisticeşte, dar cărora li se cuvine aşezarea într-alt raft decât acela în care se lăfăie acum. Cum vine cu caracterul colectiv, câtă vreme textul unei „melodii populare” în circulaţie pe internet este... semnat de Ghiţă Munteanu şi Mihăiţă Chişu? Ori „Dor de ţară”, difuzat cu precizarea... „versuri de Sandu Gabriel Goman”? În cazul primei melodii menţionate, dincolo de adevărata enormitate a ignorării caracterului anonim se ascunde încercarea de legitimare a manelei ca proprie... folclorului nostru! Şi nu-i vorba doar de ritmica anatoliană, ci mai ales de „creaţia poetică” în sine: „Au fost şi zile senine / bucurie-n viaţa mea / Tu te-ai bucurat cu mine/ şi mi-ai fost alăturea. / Fie viaţa cum o vrea / am averea cea mai mare / am prietenia ta...” Titlul generic sub care circulă ilicit pe net este nici mai mult nici mai puţin decât „Muzică populară nouă 2019. Cele mai noi melodii populare 2019”.

Ca să nu mai vorbesc despre numeroasele texte pur pornografice, şi ele considerate „creaţie populară”! Halal folclor românesc... nou! Însăşi sintagma „folclor nou” ar merita o discuţie aparte: a pus-o insistent în circulaţie, din raţiuni propagandistic-politice, „epoca de aur”, cu făcături de genul „Badea meu e tractorist”. Dacă e să fim sinceri până la capăt, în categoria „folclor nou” oarecum înscrisă în rigorile definiţiei mai rămâne, azi, poate creaţia colectivă a peluzei stadioanelor, poate textele, de regulă satirice, puse în circulaţie nu din gură în gură, ci, deloc... oral, din P.C. în P.C. (cum ar fi, de pildă, balada „Ion Americanul”, reprodusă în această pagină cu alt prilej – de altfel, Legea nr. 26/2008 nu mai vorbeşte despre oralitate, ci de „transmiterea pe cale informală”).

În rest, versificările textierilor, de multe ori autorul fiind chiar solistul, oscilează între pastişă minoră şi involuntară parodie. Nu împărtăşesc opinia de-a dreptul jignitoare potrivit căreia preferinţa pentru cântece populare aparţine „unuia şi aceluiaşi public numeros lipsit de pretenţii intelectuale”. E-o desconsiderare elitistă, fiindcă nu cred că există român care, indiferent câtă instruire are, să nu vibreze când Maria Tănase, anticipându-l cumva pe Nichita Stănescu („Hai să ne haidem!”), cântă „Haida, haida, de trei ori / Să-ţi miroase gura flori”, ori când ascultă „Ciobănaş cu trei turme de miei”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Cine-a pus cârciuma-n drum”, sârbele, horele, bătutele, într-adevăr constituente ale tezaurului nostru folcloric.

Interesant este că titlurile mai sus invocate, deşi-s înregistrate în volumul-inventar „Patrimoniul cultural imaterial din România”, editat în 2009 de Institutul Memoriei Culturale, pe net figurează sub titulatura „Versuri şi creaţii. Cele mai noi versuri” (altă prostie: cum adică, versurile nu-s creaţii?). Nu-i român adevărat cel care nu-şi iubeşte istoria, limba şi nu în ultimul rând comorile folclorului, numai că-s de neacceptat falsurile unor cântăreţi drapaţi în slujitori ai tradiţiei. Fireşte, au dreptul să cânte ce vor şi cum vor, „gura lumi-i slobodă / să mănânce lobodă”. Unii izbutesc să intereseze şi să încânte, alţii nu – doar că prestaţia lor bine remunerată s-ar cuveni aşezată cel mult sub titlul îngăduitor „În dulcele stil folcloric”. Şi cam atât.