Mircea Radu IACOBAN

O carte pe care am citit-o „dintr-o sorbire”! Adevărat, n-are decât 110 pagini, da-i densă şi împănată cu atâţia termeni de specialitate, încât lectura nu-i uşoară şi ar pretinde acces barem sumar la uneltele psihiatriei. Totuşi, cum-necum, cititorul este repede „prins”, mai ales că-i prezentat cazul ciudat al uneia dintre „cele mai influente personalităţii ale literaturii române din prima jumătate a veacului XX”, Garabet Ibrăileanu, autorul sub prestigioasa semnătură a căruia am ţinut să inaugurez, în urmă cu 50 de ani, lucrarea editorială a „Junimii” – cartea de început a casei de presă ieşene fiind „Spiritul critic în cultura românească”.

Despre autorul cercetării „Avatarii lui Ibrăileanu” (2019), Bogdan C.C. Pârvu, am mai scris în această pagină, comentându-i cartea dedicată lui Eminescu (2016) şi cercetarea „Psihopatologie şi creativitate” (2018). Este medic la Spitalul „Mavromati” din Botoşani şi începe să fie cunoscut în lumea literelor prin analizele sale meticuloase şi revelatoare privind raportul dintre psihic şi creativitate scriitoricească. Că Ibrăileanu a fost un „ciudat” fără pereche se ştie din amintirile lui I. şi O. Botez, P. Caraman, Otilia Cazimir, Florea-Rarişte, Iorgu Iordan, G. Ivănescu, I.I. Mironescu, Sadoveanu, M. Sevastos, Ionel Teodoreanu, Topârceanu şi alţii. Introvertit (dar cu câtă elocinţă în agora!), obsedat la modul tiranic de boli, microbi, molipsiri, suferinţe, diagnosticat de mai bine de două decenii cu „neurastenie gravă”, purta în buzunar o sticluţă cu alcool şi, după ce-ţi strângea mâna, se dezinfecta ceremonios de faţă cu toată lumea. Acasă, mânerele uşilor erau înfăşurate în vată îmbibată cu spirt (de regulă, uşa o deschidea cu cotul), farfuriile şi tacâmurile erau „sterilizate” cu flacăra lumânării, în grădină, se ferea de locul în care lipsea o şipcă din gard fiind „acolo trage curentul”. Când mânca o pară, mai întâi o tăia în felii şi fiecare în parte era „ştearsă” cu dezinfectant. Întrebat de amicul său I.I. Mironescu dacă ar avea curajul să-şi sărute iubita, Ibrăileanu îi răspunde cu toată seriozitatea: „Da, dar mai întâi aş trece-o prin acid fenic concentrat, apoi aş unge-o cu spirt şi aş flamba-o, iar după aceea aş săruta-o fără grijă” (!).

Bogdan C.C. Pârvu îi diagnostichează postum criticului de la „Viaţa Românească” tulburarea de personalitate evitantă, tulburarea axiomatică generalizată, tulburarea obsesiv-compulsivă cu ascendent în schiziotipie şi paranoidie, încadrându-l în „marele trib al anxioşilor şi-n tiparul nevroticului introvertit”. Spre a-l închide într-un „cerc vicios autodevorator, guvernat de „o gândire mult doritoare de omniscienţă rigidă, dar eşuată în relativizare prin improvizaţie (...), o gândire mereu cercetătoare, supervizată de o reflexivitate atent regizată şi suprasaturată cu argumente îndrăzneţe, o gândire dedicată unei deconstrucţii nesfârşite, prin transferuri de vinovăţie închipuită”. Apoi, „un afect restrâns, înăbuşit şi controlat, deseori întrerupt de fragmentări şi împins în plan secund de o intelectualizare fluorescentă”... etc., etc.

N-am reprodus decât mică parte dintre concluziile medicului, fiindcă, la urma urmei, interes nu prezintă dosarul patologiei în sine, demn de analizat ca atare spre a fi prezentat într-o comunicare la o reuniune de specialitate, ci modul în care suferinţa relaţionează cu creativitatea, gradul în care o influenţează, o jugulează, o determină. Este ceea ce autorul îşi propune să afle recurgând minuţios (prea insistent chiar!) la radiografierea stărilor descrise în special în romanul „Adela” şi studiindu-le mecanismul constituirii prin continuă raportare la stimulii afectelor de natură psihiatrică. Judecăţile de valoare ale criticului Ibrăileanu se vor afla şi ele sub o anume determinare a propriei identităţi psihice – ceea ce este analizat şi demonstrat în carte prin intermediul „cazului Costache Conachi”, considerat de Bogdan C.C. Pârvu revelator.

Şi nu putem decât să subscriem la concluzia finală a autorului: „Ibrăileanu însuşi cred că ar fi interesat să ştie cât din fiinţa lui şi cât din opera lui se revendică de la un aparţinător straniu, boala anume, care l-a luat în stăpânire atunci şi acolo.” Nu-i o carte „uşoară”, de citit în tren sau, la vreme de vară, pe plajă, dar nici o lectură prea dificilă, fiindcă, dincolo de un anume abuz de terminologie strict medicală (văzut din perspectiva noilor noastre obişnuinţe, tot mai afectate de comoditatea stimulată agresiv prin ofensiva audiovizualului): stilul este fluent şi demonstraţia este condusă cu o logică ce-şi face, repede, cititorul părtaş la întregul demers investigativ. Încă mai avem multe de aflat despre înaintaşii care au onorat istoria literelor române!