Mircea Radu IACOBAN

Undeva, pe itinerariul Bran-Rucăr (mirabil drum, mizerabil asfalt răscârpăcit, făr-de parapete în buza prăpastiei, adânc „scarificat” şi lăsat aşa în uitare...), ajung la Podul Dâmboviţei, unde serpentinele sunt străjuite de stranii grupuri statuare tematice. După „Nunta Zamfirei”, dai peste „Mioriţa”, „Meşterul Manole”, „Rodica”, „Moartea căprioarei”, „Mistreţul cu colţi de argint”. Ştiu despre ce-i vorba fiindcă odată, demult, mi-au fost tălmăcite semnificaţiile – altfel cum să bănuieşti că grupul celor trei flăcăi cu pene la pălărie şi două fete cu opincuţe ar simboliza „Nunta Zamfirei” şi nu cutare horă la Rucăr. Darămite acum: ciobite, mânjite, potopite de vegetaţie, statuile, oricum în marginea kitschului, şi-au pierdut de mult identitatea simbolică, ajungând să străjuiască un tărâm fabulos în care-i greu de aflat până şi umbra orgoliosului „a fost odată”.

Începând cu 1970, la Podul Dâmboviţei era lumea lui Paul Everac. Mai toţi marii noştri oameni de teatru, actori, regizori, dramaturgi, critici, au trecut cândva pe aici (eram întâmpinaţi încă de la intrarea „domeniului” de inscripţia încă şi acum la locul ei, „Fiţi bine primiţi!”), într-un decor vag suprarealist, intens tratat scenografic, naiv şi impresionant în acelaşi timp, populat de mulţimea busturilor cu faţa şi părul vopsite „ca-n realitate”, de inscripţii moralizatoare, portrete în frescă şi incinte botezate somptuos („Rotonda himerelor”, „Sanctuar” ş.a.m.d). Bustul lui Everac era amplasat, desigur, lângă cel al lui Caragiale. Cumva ar funcţiona o motivaţie oarecum valabilă: toate teatrele româneşti l-au jucat pe Caragiale, toate teatrele româneşti au pus în scenă piesele lui Everac. Altfel, o vecinătate dificil de susţinut cu argumente cât de cât valide, fiind alăturat un creator de geniu cu un meşteşugar inteligent şi harnic: primul a strălucit prin talent, cel de al doilea prin capacitatea de a construi prolific şi tenace, adesea pe teme (re)comandate. Everac a scris peste 150 de piese (!); jumătate i s-au jucat. De rămas, poate rămân trei-patru – la urma urmei, ca şi în cazul Caragiale, doar că la Conu′ Iancu ar fi vorba de patru din şase, şi toate onorând raftul întâi al dramaturgiei naţionale.

Lumea a cam chicotit când au apărut primele poze cu statuile din ograda lui Everac (unele-s din gips vopsit!), dar în căsuţa dramaturgului am văzut cândva şi lucrări cât se poate de onorabile datorate lui Oscar Han, Ion Jalea, Chirnoagă, Mergea... Şi, la urma urmei, ce-i rău dacă într-un sătuc de munte s-au orânduit la bună vedere busturile lui Hasdeu, Alecsandri, Arghezi, Goga, Sadoveanu, Călinescu, Blaga, Muşatescu, Baranga, Mazilu ş.m.a.? Ori că pe un perete al „Ateneului” de la Podul Dâmboviţei au fost pictate chipurile celor mai preţuiţi actori români? Mai întrebau sătenii cine-i unul, cine-i altul, se mai afla câte ceva despre lumea teatrului, erau văzuţi câteodată, în carne şi oase, Florin Piersic şi Mitică Popescu – adică, adia o boare de cultură într-o zonă în care cu totul altele-s ţintele şi preocupările trăitorilor de lângă izvoarele Dâmboviţei.

Ce se mai întâmplă pe-acolo în anul de graţie 2019? Surpriză... aproape macabră: lacăte ruginite, bănci putrezite, busturi răsturnate, cărări cu iarbă de un metru şi buruian de doi. După cum se vede, cel puţin anul ăsta n-a descuiat nimeni bateria de lacăte şi zăvoare. Cât am izbutit să mă strecor printre tufarii crescuţi în voia lor, spre a privi printre ostreţe, am avut a vedea un peisaj parcă dintr-un film de ficţiune în care extratereştrii redescoperă Terra după cine ştie ce amarnic cataclism. Capete de scriitori se iţesc din bălării, dintr-o tufă se zburleşte jumătate din barba lui Iorga, deasupra „Rotondei himerelor” se-nvârt armii de ciori, buruianul a năpădit orice colţişor, îngropând mai toate semnele ce-ar mai putea arăta că, odată şi odată, aici a funcţionat o vie incintă, cu generoasă misie culturală autoasumată. Căzut pe-o parte şi rezemat de un trunchi de gorun, un mare panou încă mai lasă să fie citită inscripţia de-o şchioapă care, în astfel de împrejurări, pare amar-ironică: „Sunt bine-veniţi doar cei în stare de contemplaţie artistică, sete de cultură, dorinţă de reconfort. Turiştii grăbiţi să-şi vadă de drum!” Deşi aveam „starea de contemplaţie artistică” la purtător... a trebuit să-mi văd de drum: dacă vă mai amintiţi scena din filmul „Marile speranţe”, ca şi acolo, timpul pare a fi încremenit, la Podul Dâmboviţei judeţul Argeş, definitiv şi irevocabil.

Dramaturgul (în tinereţe a fost contabil la un GAC din raionul Fălticeni!) s-a mutat la cei drepţi, din manualele şcolare a fost scos, lumea a uitat penibilul revelion din 1994 patronat de directorul general al TVR Paul Everac, dar şi impresionatele recitaluri teatrale şi însufleţitele nopţi de poezie petrecute aici, în jurul focului de tabără privegheat de primitoarea gazdă. Buruianul şi nepăsarea au izbutit să-ngroape tot şi toate, inclusiv amintirile.

Sic transit!