Mircea Radu IACOBAN

Probabil că aţi aflat, din textul care tot revine pe internet despre „obsesiile românilor”, am avea obsesii proprii, individualizante (şi cumva infamante!), capabile să ne deosebească de bulgari, laponi, nemţi, găgăuzi etc. Aşa să fie? Textul anonim îşi propune să inventarieze, una câte una, obsesiile naţiei noastre, alcătuind un top 10 – amendabil, dar, până la urmă, de neignorat; deci, să-l discutăm.

Prima obsesie: „casa pe pământ”. Comentariu: în urmă cu 40-50 de ani, românul îşi dorea straşnic apartament la bloc. Scăpa de grija lemnelor, ajungea, de la periferie, în centru, din cătune, în buricul târgului şi, după îndelunga criză locativă postbelică, părea a fi soluţia capabilă să asigure accesul la civilizaţie şi modernitate. După apariţia cartierelor-dormitor, a apartamentului confort II şi III (cu toarta înăuntru), după apriga îndesire a blocurilor, după instaurarea frigului şi instituirea recomandării cinice „puneţi un pulover în plus”, după popularea noilor construcţii cu locatari de toată mâna, incapabili să respecte regulile convieţuirii supraetajate, românul a început să viseze la „casa pe pământ”. A fost, recunosc, şi visul meu. Ar fi de luat în calcul şi zestrea genetică: orice investigaţie genealogică descoperă, în cele din urmă, strămoşul ţăran, legat de pământul, căscioara şi ograda sa. Contează, apoi, şi disponibilităţile materiale, licite ori ilicite, altădată iluzorii, în virtutea cărora au apărut puzderie de vile cât gara Paşcani.

Să considerăm, deci, această primă „obsesie” ca fiind reală şi, pe undeva, înscrisă între limitele normalităţii. Dar ne este proprie doar nouă? N-o au, din plin, şi nemţii, canadienii, portughezii? Americanii acceptă chiar şi casa-baracă doar să aibă unde defila cu maşina de tuns iarba!

A doua: „românul este devorator de televiziune”. Asta chiar e adevărat: se pare că avem cel mai avid public din Europa – ceea ce afectează grav în primul rând destinul cărţii, dă naştere culturii urechiste (de fapt, pseudocultură) şi creează o lume paralelă, cu idoli de carton şi ierarhii ilicite.

Obsesia a treia: „Coelho”. Degeaba ai citit Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Salinger, Preda, dacă n-ai buchisit „Alchimistul”, rămâi în banca măgarilor. E-un moft snob, care nici elitist n-are cum fi şi nici într-un caz specific doar românilor. Aş putea spune chiar că „obsesia Coelho” ori ne-a ocolit, ori ne-a depăşit; oricum, n-o mai percep ca funcţională. N-am să pricep niciodată cum s-a înfiripat mecanismul succesului acestui simplu basm oriental, ce are, acum, legiuni de fani, se reeditează non-stop (în Portugalia, peste un milion de exemplare vândute!), a fost cap de listă la tiraje în Franţa vreme de cinci ani şi-i potopit de premii internaţionale. Ba a făcut şi pârtie: în siajul „Alchimistului”, toate cărţile lui Coelho au devenit vedete editoriale!

Numărul patru: „Obsesia ţâţelor” aducătoare de rating. Numai la noi? Adevăru-i că prea multe dame goale în pagina de gazetă şi pe micul ecran duc la sastisire şi la lipsă de reacţie: acum nu mai şochează pe nimeni. Prin anii ’60, spectatorii fremătau abitir când, la cinematograf, pudoarea ceauşistă lăsa să se vadă cel dintâi sân „natur” (în filmul „N-a dansat decât o vară”). Acum, e-n curs de instalare imunitatea.

Nr. 5: „Obsesia haiducească”: după o sticlă-două, şi cel mai prăpădit român devine haiduc, urlă, bate şi cântă „Puşca şi cureaua latăăă…” Rezon – numai că asta-i valabil în cazul oricărei naţii, cu precădere la cele latine şi nu numai. Unde-s eternele scandaluri americane, cu pumni şi împuşcături, nu în baruri?

Obsesia a şasea: „maşina”. Într-adevăr, pe străzile noastre circulă maşini peste maşini – şi-i doar începutul sufocării stradale. Dar la Paris, cum o fi?  De regulă, franţuzul, neamţul, canadianul are o maşină pentru soţ şi alta pentru soaţă. Şi-atunci?

Pe locul al şaptelea: „Obsesia cărnii din congelator” – să fie acolo, cine ştie… Ar avea temei legal şi istoricitate întemeiată, prea ajunsese fleica exponat de tezaur, dar să recunoaştem: nu se mai poartă.

Pe locul al optulea: „Obsesia celularului”. Numai la noi? Absurd!

În fine, ultima: „Dacă el nu face, de ce să fac eu?” Mă rog, o fi şi asta, n-am prea sesizat-o.

Oricum, lista rămâne deschisă şi-i contestabilă aproape în totalitate. Drept pentru care adaug, cu titlu de contribuţie personală, o obsesie cu adevărat românească şi veche de când hăul: „să moară capra vecinului”.