Mircea Radu IACOBAN

Mi se par de-a dreptul imorale reclamaţiile hollywoodiene privitoare la violuri comise cu 20-30 de ani în urmă: de ce n-a ţipat siluita atunci? Simplu: mai întâi, fiindcă n-ar fi avut decât de pierdut, şi apoi (mai ales) pentru că presupusul agresor nu-şi împlinise notorietatea şi averea de acum, când avocaţii pot să-i pretindă lejer daune de milioane. Probabil că doar instituirea unui termen înlăuntrul căruia să fie depuse plângerile ar mai atenua stridenţa corului fecioarelor care cer „desdăunare” pentru presupuse agresiuni suferite... într-alt veac. Nici în celălalt capăt al lumii, în cetatea moscovită „Mosfilm”, actriţele nu erau scutite de asalturi sexuale, numai că altele erau regulile şi cu totul altele consecinţele. Artista Vera Davâdova a fost una dintre „ţiitoarele” lui Iosif Vissarionovici; „tătucul popoarelor” proba o energie virilă debordantă şi nu ezita să şi-o risipească fericind detaşamente de Matrione, indiferent unde se situau ca poziţie socială, vârstă, religie, înrudire. Şi nu conta dacă „omagiul” era acceptat ori impus, cine cuteza să spună „nu” ajungea direct în Siberia. Verocika i-a fost, pare-se, mai mult: amantă de suflet vreme de peste două decenii. În istoria comunismului românesc, patul n-a avut nici pe departe rolul şi locul consacrate de un Stalin, Mao, Castro, Tito & comp. Dej, bărbat singur şi statornic, s-a dedulcit doar din farmecele unei artiste. Adevărat, la nivelul II combăteau armăsari ca Teohari Georgescu, despre care Securitatea a raportat că „44 de tovarăşe, soţii ale cadrelor, au fost nevoite să-i ofere favoruri sexuale în schimbul obţinerii paşaportului ori avansării soţului”. Ceauşescu se pare că nu s-a bucurat decât de graţiile suavei sale soţii (de unde, poate, şi paranoia). Conducerea de partid a URSS, în frunte cu Stalin (mai ales în perioada 1932-1948) a preschimbat scena politică în bordel şi patul în tribună de afirmare - inclusiv... artistică. Davâdova, femeie măritată, prim-solistă la Bolşoi Teatr, era, se zice, o frumuseţe răpitoare, jinduită de întreg nivelul I al nomenclaturii de la Kremlin. Cum arăta Stalin în pat? Ni-l descrie amanta: „mic de statură, corpul foarte urât, osos, cu claviculele ieşite în afară, vertebrele rare, torsul îngust şi scurt, mâinile şi picioarele excesiv de lungi.” Duhnea a mahorcă, şi a dantură neîngrijită – dar era Stalin! Şi deşi se ştia că Davâdova îi este amanta cvasi-oficială, nu conteneau să-i dea târcoale şi să-i facă direct, brutal, propuneri amoroase, al de Kirov, Molotov, Malenkov, Kalinin, Jdanov, Kaganovici, Mikoian, Vâşinski, Budionâi, Voroşilov, Bulganin, Hruşciov (adică, aproape întreg Biroul politic), plus temuţii şefi ai NKVD Iagoda, Ejov, Beria şi secretarul lui Stalin, Poskrebâşev. (Dacă am înţeles bine, singurul care n-a izbutit să se înfrupte a fost Beria – dar se consola cu elevele de liceu pe care le răpea în plină stradă şi le viola la Lubianka.) Şefii PCUS îşi trimeteau acoliţi înarmaţi s-o aducă pe Verocika în patul din „dacea” personală; dacă se întâmpla să dea peste alţi mesageri veniţi cu aceaşi misie, se lăsa cu împuşcături! Îngrozită de asalturile lui Beria, Davâdova a alergat să-i ceară ajutor lui Malenkov. Care... „m-a împins fără menajamente în dormitor şi...” Era perioada marii terori, execuţiile atingeau, numai la Moscova, cifra de 1200 pe noapte. Vera, acum laureată a Premiului Stalin, artistă emerită a RSFR şi deputată în Sovietul suprem, a fost invitată să asiste la schingiuirea lui Zinoviev, Kamenev şi ceilalţi. „Lucrătorii din domeniul artelor trebuie să se călească” – i-a spus Stalin. În cele din urmă, recunoştinţa lui Stalin s-a manifestat cum era de aşteptat: în ceasul morţii, când abia mai vorbea, a izbutit să mai ordone: „prostituata Davâdova merită mai mult ca oricine moartea.” Cum Stalin a murit primul, Vera a scăpat. Memoriile ei sunt pur şi simplu îngrozitoare. Nu-i o carte porno, cum vor fi bănuit unii. Nici măcar sexi. Tumultuoasa viaţă privată a Verei, relatată până-n cele mai mici amănunţimi, se opacizează total în pragul dormitorului. Cititorul este nevoit să apeleze la propria intuiţie şi imaginaţie pentru a duce până la capăt firul unor istorisiri eliptice. Davâdova pare întâi de toate interesată să investigheze politicul, cercetat din pragul alcovului: cititorul este invitat la călătorii prin lumi paralele, aparent fără vreo legătură între ele: concreteţea celor două planuri ar determina, logic, excluderea reciprocă: chiar în seara în care Davâdova îl giugiulea pe Stalin, Iosif Visarionovici aprobase împuşcarea a 3167 de persoane propuse de Ejov la „condamnarea cu gradul întâi”. Pe vremea aceea, totul părea mult mai simplu, inclusiv absurditatea terminologică „viol... acceptat”. Pentru justificare, se apela la clasici: Stalin îşi motiva excesele sexuale citând cinic din Lermontov: „Dacă nu vei fi tu, va fi altul, prietene, aşa că e mai bine să fii primul, decât al doilea”... De unde se vede că smiorcăielile hollywoodiene interesate nu-s decât acre glumiţe „capitaliste” prin comparaţie cu cele ce se petreceau cândva în umbra Kremlinului...