Mircea Radu IACOBAN

Ieri, la 7 mai, Uniunea Europeană a făcut publice un raport de 1.800 de pagini şi un semnificativ sondaj privitor la starea naturii şi la soarta biodiversităţii. O primă cifră pare îmbucurătoare: 96% dintre cetăţenii intervievaţi declară că sunt conştienţi de responsabilitatea ce revine fiecăruia în protejarea naturii. Simplu, „european” şi... uşor de zis, numai că din birou, din tramvai, de la piscină, nu vei putea percepe niciodată adevărata şi dramatica stare a lumii animale: mai întâi, fiindcă 70% dintre vieţuitoarele pământului trăiesc în păduri şi-n arii puţin accesibile (nu-i destul să le zăreşti făptura fantomatică în străfulgerarea îngăduită de goana maşinii!), şi apoi pentru că îţi lipsesc datele în virtutea cărora să faci necesara comparaţie ieri-azi. Doar cine a cutreierat de când se ştie codrii şi cotloanele blajinei Moldove poate desluşi ceva mai concret semnele intrării într-a şasea perioadă de extincţie globală din istoria Terrei (extincţie = stingere, slăbire, dispariţie).

Efectele în spaţiul românesc nu sar în ochi, nu-i un proces exploziv, ca pe vremea dispariţiei Tyrannosaurusului Rex, ci o stingere lentă, şi, din păcate, implacabilă, profilată pe starea generală a planetei, unde „episodul curent de extincţie în masă a evoluat dincolo de ceea ce cred majoritatea”. Mor, în primul rând, insectele: numărul lor total scade cu 2,3% pe an, ceea ce înseamnă că „în zece ani vor fi cu un sfert mai puţine, în 50 de ani vor fi jumătate, în 100 de ani nu vor mai fi deloc.” Ei şi ce mare tragedie dacă mor muştele, bărzăunii şi ţânţarii? Este şi chiar mare: împuţinându-se insectele (chimizarea, poluarea, pesticidele etc.), scade proporţional producţia agricolă dependentă de polenizare, dispare parte însemnată din hrana păsărilor şi a altor specii, la rândul lor periclitate. Orice ştirbitură în lanţul trofic înfiripat de milenii produce consecinţe cu efect de domino, ajungându-se până unde te aştepţi mai puţin: 67% dintre speciile considerate periclitate şi 99,9% dintre cele extrem de periclitate urmează pur şi simplu să dispară în circa 100 de ani. Nu-i de mirare: circa 50% dintre speciile animale prezente cândva pe Terra nu mai există! A fost şi este de vină, totdeauna, omul.

În primul rând prin distrugerea habitatului natural, între 30 şi 50% deja nu mai are destinaţia iniţială. Motiv pentru care, dacă se continuă în acelaşi ritm, 886 de specii de amfibieni, 436 de specii de păsări şi 376 de specii de mamifere sunt primejduite de dispariţie. În ultimii 30 de ani s-au tăiat din pădurea amazoniană (unde vieţuiesc 80% dintre toate speciile lumii!) circa 750.000 de km pătraţi – de două ori suprafaţa Italiei! În fiecare minut se defrişează o porţiune echivalentă cu întinderea a şase terenuri de fotbal! Cu ritmurile actuale, în circa un secol, pădurea tropicală este sortită să dispară! Cum stau lucrurile la noi? Avem 24% suprafaţă împădurită, faţă de 42% media europeană, iar 50% din lemnul tăiat în România a provenit, între 2008-2018, din defrişări ilegale – unele, cum ar fi cele din Parcul Naţional Munţii Apuseni, vizibile din satelit! Sigur, cel mai simplu pare a fi luarea deciziei hotărâte de stopare totală a tăierilor de arbori – ceea ce unele ţări au făcut-o de mult (şi importă lemn... din România!). Deocamdată imposibil, din pricina unor raţiuni industriale, financiare, umane.

Dar nu-i nicicum de stăvilit hoţia din pădurile noastre? Una-i să furi o poşetă ori un telefon mobil, şi alta-i să trambalezi pe şosele ditamai camioanele şi remorcile vârfuite cu buşteni! Dacă pădurarii nu văd, cum de scapă ditamai transportul ilicit atenţiei poliţiştilor, jandarmilor, primarilor, ba chiar şi „societăţii civile”, foarte atentă şi vocală altfel? Nu suntem în Amazonia cea pustie, doar un naiv poate crede că astfel de transporturi n-au şi o consistentă binecuvântare locală!

În aceeaşi chestiune a prezervării diversităţii aflate în mare cumpănă, nu poate fi exclusă din discuţie şi practicarea vânătorii. Nu-s basme, am poze şi martori: la o singură „bătaie”, am împuşcat cândva 16 iepuri, de mi se terminaseră cartuşele. Acum, doi şoldani pe tot sezonul e mare performanţă! Nu mai trag cu puşca, trag doar... cu ochiul şi văd ceea ce nu pot să cred: am rămas singura ţară din UE care nu numai că îngăduie vânarea ciocârliilor (!!), dar cifra recoltării s-a dublat în ultimii ani, ajungând de la 300.000, la 683.000! Ciocârlii! Vin italienii şi împuşcă-n voia cea bună minunata păsăruică-simbol, care-n ţara lor e protejată de lege! Are carne cât o nucă, da-i vorba despre satisfacţia „sportivă” a tirului la zbor, pe care ar putea-o avea şi-n poligon, numai că de eşti bărbat, te duci la vânătoare! Vameşii maghiari (nu ai noştri!) au găsit în portbagajul unor vânători italieni întorşi din România nu mai puţin de 1.735 de ciocârlii!! Iar în documentul UE de ieri se vorbeşte despre „directivele UE privind păsările şi habitatele, care constituie coloana vertebrală a politicii UE de protejare a naturii”! O fi, că, altfel, nu s-ar povesti.