Mircea Radu IACOBAN

Atât de scârbavnice, agresive şi acre se arată în această primăvară politicalele româneşti, încât e de mirare cum de mai înverzeşte iarba şi înfloreşte liliacul în binecuvântatul spaţiul mioritic! Drept pentru care am decis să acord talk-show-urilor televizate vacanţă pascală (cu opţiune de prelungire cel puţin până după alegeri) şi încerc să aflu refugiu cât de cât liniştitor rechemând un „a fost odată” nostalgic – nicidecum după orânduielile apuse, ci după semnele şterse ale trăirilor de odinioară, mai aproape de natură, de istorie, mai simple, mai adevărate, mai profunde, mai româneşti.

Ştim, nu ştim, suntem bolnavi, în grade varii, de dor de ducă. Primăvara mai ales, virusul plecărilor, cuibărit în meandrele sufletului, atacă centrii inerţiei; în formele acute, maladia ne azvârle dintre membranele de beton ale blocurilor, fugărindu-ne din creastă în creastă ca o streche blajină şi ciudată. Devenind cronic, dorul de ducă se închide într-un fund de gând, pulsând şters şi neutru până în momentul în care privirea bolnavului alunecă de o hartă (Ralea spunea că „o hartă tentează ca şi o femeie frumoasă”!), ori peste funiile de cifre din „Mersul trenurilor”.

Instantaneu, pupila se dilată şi prind să se zbată întrebări bizare, traduse apoi într-o străfulgerare dezordonată de sunete şi imagini. Poate fi văzut ori auzit, în această rostogolire de caleidoscop, pâlpâitul flăcăruii din felinarul impiegatului de la Dor-Mărunt, fumul izvorât din hornurile înşiruite de-a lungul liniei Vama-Moldoviţa, zâmbetul mirat al fetei şefului de haltă de la Pustiniş sau, rătăcit printre tufele de alun, ţipătul răguşit al minilocomotivei de pe linia îngustă Turda-Abrud... Cum întrebarea fundamentală în politica românească este „azi, pe cine radem?”, şi cum tele-bombele şi tiribombele dau în clocot ceas de ceas liniştea românilor, pe post de tranchilizant mi-am aşezat lectura unei cărţi... de călătorii: „Mersul trenurilor” din 1986.

Este rufos, nu mai are coperţi, lipsesc câteva pagini de la sfârşit, ceea ce, oricum, n-ar conta, fiind o carte a voiajurilor moarte. Nu numai că trenurile n-or să mai circule niciodată după orariile de acum 35 de ani (nici n-ar avea cum, fiindcă mai mult se târăsc decât aleargă), dar de pe harta căilor ferate au dispărut destinaţii ce niciodată nu păreau primejduite de desfiinţare: Hunedoara, Curtea de Argeş, Zimnicea, Fălticeni, Huşi, Moldoviţa, Dornişoara, Cugir, Abrud, Întorsura Buzăului, Borşa, Cehul Silvaniei, Câmpulung la Tisa, Bixad, Rodna, Panciu, Moineşti, Nisipitul, Siret, Fălciu, Săveni, Negru Vodă ş.m.a. (s-ar cuveni înşirate şi destinaţiile externe ajunse amintire: Belgrad, Atena, Praga, Paris, Varşovia, Cracovia, Cernăuţi, Kiev, Moscova, Berlin, Veneţia etc.).

Până la un punct, ăsta-i mersul lumii, totul se schimbă, cum şi-au dat duhul diligenţele veacului XIX, se retrag între filele „Oficiosului” ştirb şi îngălbenit trenurile devenite istorie. Răsfoind filele ornate cu funii de cifre, retrăiesc călătoriile de odinioară pe secţii demult şi deplin uitate. În 1986, cu doi ani înainte de desfiinţarea rutei feroviare Sarmizegetusa-Bouţari, am ajuns la fosta capitală a Daciei pe unica linie dinţată din România. O călătorie scrâşnită, unică şi spectaculoasă, cu 4 km/oră, a cărei vedetă era locomotiva special construită la Florissdorf, Viena, din seria 4001. Pe ultima din cele patru, miraculos scăpată din gura furnalelor şi cu excepţională valoare muzeistică, am descoperit-o cândva în remiza Bârlad, unde mai era utilizată, iarna, ca furnizor de abur în depou. Am scris atunci, în „Flacăra” lui Păunescu, două pagini despre miraculoasa apariţie a locomotivei fantomă. Cei în drept s-au sesizat şi au adus-o la Iaşi, unde au expus-o ca obiectiv muzeistic. În câteva luni, hoţii de fier vechi nu i-au mai lăsat nici roţile!

De neuitat călătoria pe valea Arieşului, de la Turda la Abrud, probabil cel mai spectaculos parcurs feroviar românesc: 93 de kilometri, şase ore de mers pe linia îngustă ce străbătea miraculosul tărâm al Apusenilor. Aur curat pentru poticnita industrie turistică de azi, numai că, după desfiinţare şi după retrocedări, traseul pentru care CFR a plătit în 1911 cuvenitele despăgubiri trece acum prin proprietăţi private închise cu porţi lăcătuite! De pe frontispiciul gării Baia de Arieş, ajuns jalnică ruină, a fost furată până şi placa de marmură ce amintea că acolo a locuit un revoluţionar mort în decembrie 1989!

Nu-i chiar reconfortantă lectura unui „Mers al trenurilor” de altădată, dar îngăduie retrăirea călătoriilor tinereţii şi revederea, cu ochii minţii, a mirajului drumurilor de fier – azi şine ruginite (dacă au mai rămas) năpădite de bălării. Cândva, am mers cu trenul de linie largă de la Sighetul Marmaţiei la Câmpulung la Tisa, de unde se trecea mai departe în Ucraina. Desigur, secţia este şi ea desfiinţată, dar, culmea, gara a fost nu demult modernizată cu fonduri europene, spre a corespunde exigenţelor Schengen. Arată zeiss, mai mult decât onorabil. Nu-i lipseşte decât... trenul.