Mircea Radu IACOBAN

Punând în largă circulaţie sumedenie de fake news-uri, enormităţi şi insanităţi, internetul se auto-compromite şi se decredibilizează ceas de ceas. Ca orice libertate total necontrolată, iresponsabil şi aberant exercitată, aceea a postării a deschis drum nu numai manipulării interesate, ci şi aberaţiilor frizând pur şi simplu patologicul. Când pe ecranul televizorului încă mai fumegau zidurile Catedralei, primesc (din străinătate!) un clip ce m-a îngrozit: „Trei muncitori români arestaţi la Paris după ce au dat foc Catedralei Notre Dame cu un grătar aprins pe acoperiş”. Poza este elocventă: grătarul fumegă alături de turnul ce avea să cadă, petrecăreţii sunt acolo, nu încape nici o îndoială, mai ales că este citată şi o declaraţie fulminantă a preşedintelui Macron: „Asemeni tuturor compatrioţilor noştri, sunt foarte trist în această seară să văd cum ţiganii români au reuşit să incendieze o parte din fiinţa noastră naţională!” Atunci, sub imperiul emoţiei, n-am avut răgaz să examinez cum se cuvine textul; acum, recitindu-l şi alăturând fotografia, îmi dau seama că-i absolut imposibil să se caţere romii cetăţeni români cu grătarul pe acoperişul Catedralei, de unde să „transmită petrecerea printr-un link pe Facebook.” Regret, dar până să mă dumiresc, am re-direcţionat instinctiv mizeria în dreapta şi-n stânga, însoţind-o cu exclamaţia „Asta ne mai lipsea!” Repede, lucrurile s-au lămurit, era un fake news monumental, bine şi profesionist trucat, astfel că i s-a asigurat circulaţie rapidă şi un oarecare procent de credibilitate în rândul celor care citesc şi nu gândesc, conform zicerii atribuite lui Bacon „calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose”... Cine şi de ce a pus pe net asemenea porcărie? Ce-l mână pe el în luptă? Dar... prinde orbul, scoate-i ochii! Iar dezmăţul internetist continuă: contra sumei de 400 de lei, puteţi comanda, de la furnizori din Bistriţa şi Galaţi, o cutie cu „cenuşă vindecătoare de la Notre Dame”, iar reţelele sociale sunt inundate de postări în care se spune că... Iisus a fost văzut apărând printre flăcările incendiului! N-ai ce face: s-a dat liber la escrocherii, naivităţi şi fantazări maladive; treci mai departe şi laşi nu ştiu cui, de-o mai fi să fie, sarcina restabilirii adevărului. Dar ce te faci când eşti... erou direct vizat al unor astfel de fantasmagorii? Aflu (postat de „Ovidiu Eftimie, Cartierul general”) că posed mari merite (de care n-am avut niciodată ştiinţă), reuşind „să fac unul dintre cele mai cutezătoare gesturi din cinematografia românească, neegalat de niciun avort (n.m.: aluzie la Mungiu) sau film cu noroi al lui Pintilie. Nu că (MRI – n.m.) doar a prezentat primul film de dragoste între doi bărbaţi, dar a avut şi curajul ca, în plin comunism, să facă primul şi, probabil, ultimul, film care tratează povestea de dragoste” trăită de Eminescu şi Creangă. „E adorabil că (regizorul şi scenaristul, n.m.) au reuşit să facă un film despre dragostea între doi bărbaţi în perioada aia sinistră din istoria României.” Cu o şi mai vehementă... apreciere mă cadoriseşte dl. Dan Alexe, autorul cărţii „Dacopatia şi alte rătăciri omeneşti”, apărută, culmea, la „Humanitas”! Dintre opiniile lui Alexe: tăbliţele de la Tărtăria se puneau, probabil, pe pereţii closetelor publice (în Cultura Turdaş), chipul lui Decebal sluţeşte coperta propriei sale cărţi, Căluşarii sunt „un dans specific unei societăţi homosexuale iniţiatice”, Petre Țuţea este „un babalâc cu verbul deslânat” ş.a.m.d. Argumentul esenţial în sprijinul homosexualităţii „cuplului” Eminescu-Creangă: filmul scris de mine se intitulează „Un bulgăre de humă”, iar „humă” şi „homo” „sunt, etimologic, acelaşi termen”. Limpede, nu? Argumente în plus: când Eminescu îşi aprinde o ţigară, „o fumează cu gesturi feminine de homosexual pasiv, deşi dominator intelectual, iar Creangă mai că îl posedă pe la spate” (!!), cei doi eroi „se privesc cu pasiunea a doi îndrăgostiţi definitiv”, declaraţia lui Creangă, după plecarea lui Eminescu la Bucureşti, „asta-i boală fără leac!” se referea, ziceam eu în film, la epilepsie, dar dl. Alexe o trece în contul unei... „boli de amor”, spusele humuleşteanului „în fiecare seară te-am aşteptat cu mămăligă caldă” nu-s altceva decât un trădător reproş erotic adresat adoratului, îmbrăţişarea din gară în momentul plecării definitive din urbe a poetului are clare conotaţii sexuale... ş.a.m.d. Celălalt combatant pe net, Ovidiu Eftimie, înşiră argumentele sale, considerând invitaţia lui Creangă „Du-te Mihai, du-te că ai unde să te întorci, în împărăţia lui Creangă din ţinut luminat al Țicăului cel veşnic”... „una dintre cele mai gay declaraţii de dragoste din istorie” (!!). O fi în codul homosexualilor, la care n-am acces, mie unul mi se pare o simplă şi temeinică manifestare a prieteniei profunde şi de admirat ce a luminat pilduitoarea relaţie umană Eminescu-Creangă, cu atât de fericită rodire în planul spiritualităţii româneşti. Altfel, privind isprăvile internetului, n-ai a spune altceva decât „mare e grădina lui Dumnezeu”.