Mircea Radu IACOBAN

Continuăm povestea „Marea traversare”. Iată-l pe Harry-Haralambie Iacoban-Jakob ajuns în ţara făgăduinţei: de pe vasul cu care a traversat oceanul, acostat la New York, călătorii sunt preluaţi de şalupe ale Departamentului Muncii şi aduşi pe vestita insulă Ellis, unde funcţionează imensul centru de triere a emigranţilor. Să nu se creadă că nou-veniţii erau primiţi cu zâmbete şi flori; ospitaliera Americă îşi lua cuvenitele măsuri de precauţie. Nu s-a prea vorbit, la noi, despre cei refuzaţi şi trimişi înapoi, dar au fost, în fiecare transport, cu zecile. Prima triere, la vizita medicală: sunt excluşi cei ce suferă de vreo boală contagioasă, ori de vreo infirmitate „de pe urma căreia ar putea deveni incapabili să-şi agonisească traiul şi să constituie o povară publică” (p. 56). Lumea era crudă pe atunci, funcţiona şi un paragraf de lege care permitea expulzarea imigrantului care „în cursul primilor cinci ani după debarcare ar putea deveni, sau constituie, o povară publică «likely to become a public charge»". Urma chestionarea de către inspectorii autorităţilor de imigrare, însoţiţi de traducători din toate limbile pământului. Harry, chipeş în costumul naţional bucovinean, nu ştia boabă de engleză; până aici, s-a descurcat cu cele câteva cuvinte nemţeşti deprinse la târgurile din Rădăuţi, Arbore şi Solca. După datele de identificare, autorităţile cereau să se răspundă, între altele, „dacă e anarhist, dacă e poligam, dacă crede ori se opune formei de guvernământ organizat în SUA, dacă propăvăduieşte asasinarea funcţionarilor publici sau distrugerea proprietăţii publice (...). Unora poate nu li se pun nici trei întrebări şi sunt admişi, alţii scapă numai după ce răspund la câteva zeci; s-au văzut însă şi emigranţi care au fost excluşi fără a li se pune vreo întrebare. Prin Lege, Statele Unite au dreptul să detaşeze pe vapoarele ce aduc imigranţi şi agenţi de ambele sexe, de cele mai multe ori deghizaţi, a căror îndatorire era de a observa pe pasageri şi raporta imediat la portul de debarcare orice informaţiuni importante ce ar putea să determine admisibilitatea călătorilor pe care ar fi avut ocazia să-i cunoască în timpul voiajului” (p. 58). De bănuit ce era în sufletul bucovineanului respins şi trimis înapoi pe vapor (Compania maritimă ce l-a adus era obligată şi să-l returneze – era prevăzut, proporţional, în preţul iniţial)! Harry a trecut testele cu bine, făcând acceptabil faţă întrebărilor probabil şi datorită grupului lui de bucovineni în care s-o fi nimerit şi vreun vorbitor de engleză. Românii au deţinut mulţi ani primele locuri în statisticile imigrării în SUA, dar, deşi „la debarcader totdeauna se găsesc reprezentanţi ai societăţilor de caritate, religioase, sau pentru protecţia imigranţilor; noi, românii, n-am avut niciodată asemenea reprezentanţi.” Acum, după ce şi-a plătit la ghişeul Companiei feroviare călătoria cu trenul până la locul unde ştia că s-ar afla prieteni din Bucovina, „i se agaţă de unul din nasturii de la haină un bilet cu ajutorul căruia să poată fi uşor identificat”, dimpreună cu destinaţia.” Harry Jakob a devenit pe sfert american! Din câte am putut afla din singura scrisoare păstrată, s-a stabilit la Detroit, unde a lucrat la o turnătorie de roţi de vagoane. Nu ştiu dacă i-a mers bine sau rău. Trimitea la fiecare şase luni bani la Comăneşti; m-am întrebat cum, dar aflu că încă de atunci funcţiona sistemul transferului bancar. „Numai în 1922, au fost trimişi în România de către emigranţii din Statele Unite aproximativ zece milioane de dolari; se scapă, însă, din vedere că muncitorul imigrant este aproape fără de excepţie plătit mai puţin decât cel băştinaş şi că, în schimbul fiecărui dolar trimis peste graniţă, munca depusă de imigrant întrece această valoare” (p. 48). Din unica fotografie pe care ne-a trimis-o din Detroit ne priveşte un personaj, s-ar zice, „ajuns”: se sprijină într-o umbrelă cu mâner argintat (dacă n-o fi din inventarul studioului foto), nu mai poartă bundiţă, ci veston cu batistă albă la buzunarul de sus, pantaloni cu dungă impecabilă, de sub vestă îi ţâşneşte o băţoasă cravată vrâstată, şi nu lipseşte obligatoriul semn al onorabilităţii, lanţul de ceas peste şale. Și totuşi, n-aş crede că-i întru totul mulţumit de noua sa identitate americană, câtă vreme, după ce a cutezat încă o traversare tur-retur a Atlanticului, pentru a-şi vedea familia, nu s-a mai întors în SUA, ci a ales Canada. Unde, cum se va vedea în tableta următoare, nu la fel au fost primiţi şi trataţi nou-veniţii – între altele, chiar de la sosire împroprietăriţi cu 80 de pogoane – adică, aproape 40 de hectare. Pentru un bucovinean, adevărat vis!