Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu şapte decenii, tatăl meu, Alexandru Iacoban, era preşedintele Judecătoriei Suceava. A fost dat afară pentru un motiv foarte grav atunci: „întreţine relaţii cu străinătatea”. Şi chiar aşa era: primea scrisori din Canada. Trimise... de taică-său, emigrat din Comăneştii Sucevei în 1910. Bunicul meu scria cu apostrof, cu „rezbel” în loc de război, despărţea aiurea cuvintele la sfârşit de rând (anticipând prestaţia computerelor veacului XXI) şi se străduia, aşa cum (mai) putea după o viaţă petrecută peste ocean, să afle câte ceva despre soarta copiilor (11!) lăsaţi la Comăneşti. Grav a fost când tata i-a răspuns, înşirând banale informaţii despre cine a murit, cine s-a mai născut, cine s-a însurat şi cum au ieşit comăneştenii din marea secetă a lui 1946 – probă clară a unei suspecte relaţii, formal admise, real interzise.

O singură scrisoare s-a mai păstrat, restul, probabil, au fost, din prevedere, arse. M-a preocupat din totdeauna curajoasa evadare a ţăranului Haralambie Iacoban, cetăţean austro-ungar (!), bănuind în toată acea bejenire a bucovinenilor o adevărată odisee aflată în preajma (şi chiar dincolo!) de incredibil. În 2002 am izbutit să găsesc mormântul bunicului datorită evidenţelor Cimitirului „Sfânta Maria a zăpezilor” din Montreal; pe cruce nu se mai putea citi nimic, iar în dosare figura, la acea dată a înhumării, nu Haralambie Iacoban, ci un anume... Harry Jakob! Se... americanizase! Mai multe informaţii n-am putut afla nici de la cele două biserici ortodoxe din Montreal (aflate, aşa cum se cuvine la români, în străveche inamiciţie), drept pentru care atât traversarea Atlanticului, cât şi, mai ales, începuturile de la zero ale unei noi vieţi pe pământ străin, fără cunoaşterea limbii, cu buzunarele goale şi fără vreo meserie în afara „ştiinţei plugăritului” au rămas doar să mi le imaginez.

Realitatea începe să se contureze ceva mai concret acum, după ce am avut acces la o veche tipăritură (1926), „Românii în America” de Şerban Drutzu, cu colaborarea lui Andrei Popovici. Acelaşi amic sucevean scotocitor de anticariate mi-a trimis-o, aşa că întâi de toate aşez în pagină mulţumirile ce i se cuvin. Cartea este prefaţată de Nicolae Iorga: „Într-o vreme când o naţie trebuie să se preocupe de orice membru al ei, oriunde s-ar găsi, pentru a-l păstra după putinţă în comunitatea ei morală, ne gândim la grupele de români sămănate de jur împrejurul nostru. Şi bine facem. Ei ne aşteaptă pe noi în nevoile lor şi noi avem de primit experienţa vieţii lor deosebită”.

La noi, funcţionează de aproape două decenii o instituţie finanţată de stat, cu menirea de a studia emigraţia, doar că se referă numai la cea politică – de parcă n-ar prezenta interes orice suflet de român aciuat în alt colţ de lume! Una dintre primele întrebări la care căutam răspuns, „cum au trecut bucovinenii oceanul”, se desluşeşte în amănunt din filele cărţii lui Drutzu, presărată cu cifre şi tabele ce încearcă să depăşească aproximaţiile provenite din încurcătura de naţii a Balcanilor şi, ceva mai târziu, din „schimbările de fruntarii”. În 1901, cei proveniţi din „Ţara fagilor” erau clasificaţi drept „austrieci”, apoi ca „naţie bucovineană” (în care erau cuprinşi şi emigranţii unguri din zonă, ruteni, evrei ş.a.), după care s-a utilizat doar etnonimul „români”, al căror număr a crescut cu 157% într-un deceniu (din 28.000 în 1910, anul sosirii lui „Harry” pe pământ american, la 71.800 în 1920). Traversarea Atlanticului fiind mult prea scumpă, bucovinenii „erau bucuroşi să treacă oceanul «pe punte»”, chiar dacă „mizeria îndurată era de nedescris (...) nu vedeau lumina zilei decât prin ochiuri mici de geam în care băteau aproape continuu valurile, iar tratamentul la care erau supuşi era foarte puţin diferit de cel al animalelor”.

„Harry” avea să treacă vreme de 16 zile prin acest calvar, „pe puntea” (de fapt, sub puntea) unui vas „mixt”, cu pânze şi abur! Cum încă, în SUA, mai stăruia ruşinoasa amintire a corăbiilor ce aduceau cândva, în condiţii indescriptibile, sclavii din Africa, statul american s-a decis să intervină, impunând condiţii minime pentru efectuarea traversării, iar companiile maritime înmulţindu-se şi începând să simtă efectele concurenţei, şi-au îmbunătăţit şi ele prestaţia – dar asta după aproape un deceniu de la înregistrarea primelor vârfuri ale maximei afluenţe de emigranţi.

Rămâne ca, din rubrica viitoare, să aflăm cum erau primiţi emigranţii români în SUA şi cum în Canada, cum depăşeau extrem de dificila perioadă a inserţiei sociale iniţiale, cum îşi gestionau veniturile şi cum izbuteau să trimită ceva bani familiilor rămase pe bătrânul continent, care erau primejdiile ce trebuiau înfruntate, dar şi tentaţiile, rigorile, cursele în care erau ameninţaţi să cadă, izbânzile şi eşecurile, bucuriile şi întristările expatriaţilor din aşa-numitele „motive economice”. Fiindcă, după cum tot Iorga spunea, „uităm prea adesea pe aceia cari, din dorinţa de a-şi încerca puterile în marile stadii de întrecere ale lumii, se află dincolo de ocean”.