Mircea Radu IACOBAN

Cu toată buna-credință, întreb în dreapta, întreb în stânga, și nimeni nu-mi răspunde limpede la întrebarea dacă pot să-mi trec în CV, între altele, și calitatea de „membru al Societății Civile”. Sunt și eu, sau nu sunt? De ce da, de ce nu? Știu că o fostă vecină de la etajul IV este, fiindcă a obținut un loc „rezervat pentru Societatea Civilă” într-un imporant Consiliu de administrație. De ce ea și nu fostul vecin de la etajul IX, mai bun de gură și foarte activ pe un site de salvare a liliecilor? Cine și cum decide, care-s criteriile, care-i, ca să zic așa, „temeiul legal”? Unde se depune adeziunea? Care-i statutul? Pare greu de crezut, dar, la noi, ființează de ani buni o „Societate Civilă” fără ca, înainte de orice, să fie lămurit conceptul şi stabiliţi parametrii funcţionali. Sintagma cu pricina a intrat în circulaţie încă din sec. XVII, când componenta militară a statelor deţinea rolul hotărâtor în luarea hotărârilor majore – situație inexistentă azi. Utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Şi cam tot de pe atunci se bâjbâie, în căutarea unei definiţii! Se ştie, „societate” vine de la gr. „societas” (întovărăşire, unire), iar termenul „civil” este explicat printr-o negaţie: ceea ce nu-i militar. Circulaţia sintagmei n-a impresionat prea mult marile dicţionare europene (Littrè, Larousse), care enumeră sumedenie de semnificaţii la articolul „societate”, ignorând suveran taman societatea civilă. Am serioase îndoieli cu privire la legitimitatea însuşirii (dacă nu chiar confiscării) conceptului, a ideologizării acestuia şi a pretenţiei de reprezentare a societăţii civile fără ca nimeni să fi mandatat în acest sens pe respectivii lideri. Încercări de definire au tot fost şi, după cum se vede, încă sunt. Cum am mai scris, nici una pe deplin lămuritoare şi unanim acceptabilă. V. Vosganian crede că „elitele nebirocratice reprezintă Societatea Civilă”. Andrei Pleşu concede că o definiţie posibilă ar fi „suma cetăţenilor responsabili” – ipoteză discutabilă, câtă vreme nu-i cu putinţă să-i consideri responsabili... doar pe cei neimplicaţi în structurile statale. De altfel, tot Pleşu revine, afirmând că „este vorba despre o instituţie pe care, de fapt, nu o putem defini (…) e un concept care a devenit un fel de hopa-Mitică.” Concept care există, circulă, în numele şi sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesionişti ai societăţii civile”. Să fie, oare, vorba despre „toată suflarea neînregistrată politic a ţării”, un fel de ODUS de pe vremea lui Ceauşescu? Într-un fel, posibil, numai că la noi, ca la nimeni (spune tot Pleşu) „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînţeles” (așa-i: sub tutela civismului s-au impus lideri de talia unui Halaicu, Lis ş.a.). Prefectul este numit de Guvern. Parlamentarul se legitimează prin votul cetăţenilor. Preşedintele ţării adună sufragiile românilor. Cine, când şi cum a mandatat-o pe dna. sau dl. cutare să reprezinte autoritar Societatea Civilă, adică, pe oricare dintre Dvs.? Un cercetător francez, B. Cautres, denunţă astfel de ilicite auto-desemnări (se practică nu numai la noi!) asemănându-le cu situaţia „unei maşini care circulă fără certificat de înmatriculare”, iar un Colocviu pe astfel de teme a ajuns la concluzia că, în România, „grupuri de baroni îşi împart finanţări (n.m.: Banca Mondială a susţinut financiar „Societăţi Civile” din 60 de state, desigur, şi în România, iar de Sörös nu mai vorbesc), reprezintă interese înguste şi, ceea ce este mai grav, se impun din exterior voci ale societăţii civile de la noi”. În România, din societatea civilă se sare în birouri ministeriale şi din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consilii de administraţie ale unor societăţi… de stat (RTV, Radio)! Articolul-definiţie din Wikipedia înşiră exemple de instituţii ale Societăţii Civile: ong-uri, asociaţii profesionale, cluburi sportive, biserici, dar şi… organizaţii politice (?!). Ne întrebăm dacă aceşti membri „de drept” şi-au dat într-un fel sau altul acordul ca persoana X să vorbească în numele lor şi, implicit, al Societăţii Civile. Dacă, într-adevăr, funcţionarea Societăţii civile este o condiţie a democraţiei, de ce tocmai democraţia să fie ignorată în desemnarea liderilor ei? Cum democraţia nu se importă în vrac şi-o apucă cine poate, aș zice că s-ar cuveni meditat mai mult şi mai responsabil asupra chestiunii „Societatea Civilă”, pentru aşezarea acestui for, necesar şi poate chiar indispensabil statului de drept, pe baze cu adevărat solide, credibile şi, de ce nu, chiar… democratice!