Peste două zile începe prohibiţia – perioada cea mai neagră pentru românul cu suflet de pescar. Exact în anotimpul în care totul înverzeşte şi înfloreşte, când festivalul primăverii te somează să evadezi dintre membranele de beton ale blocului, spre a te bucura de horbota mâţişorilor şi a asculta cum susură râul, Ordinul nr. 54/76 aprinde imperativ lumina roşie a stopului: interzis! Înapoi acasă! Vrei natură, uită-te la televizor, sau du-te-n parc, că s-au vopsit băncile şi s-au mai asfaltat din alei! Din modul în care-i redactat Ordinul de luptă al Ministerului lui Daea înţelegi că, de s-ar putea, „organele” ar interzice... tot. Dacă până şi capturarea... lipitorilor (Hirudo Verbana) nu mai este îngăduită între 1 iulie şi 31 august (o fi răstimpul în care gingaşele creaturi se giugiulesc şi se drăgălesc întru perpetuarea speciei)! Îi zic „ordin de luptă” fiindcă-i redactat cu precizie strategică de Stat Major: zeci de zone în care-i interzis pescuitul „recreativ” pe râurile principale sunt determinate prin coordonate furnizate de satelit. Astfel, Niţă, pescarul de porcuşori de pe malul Mureşului, va trebui să ţină seama că-i delict dacă-şi aruncă undiţa în sectorul 24o28/53′56.64′′ Nord - 24o29′44.01′′ Est. Cum va dibui Niţă postata neîngăduinţei, greu de bănuit, iar lunga listă a perimetrelor astfel delimitate te duce cu gândul la Cap Canaveral şi la lansări de rachete spaţiale, nu de râme băştinaşe în ape mioritice. Sigur că toată suflarea pământului merită protejată şi trebuie protejată, inclusiv lipitorile, fiindcă nu-i mult până când pământenii vor rămâne aproape singuri pe Terra, pentru spectaculoasa diversitate a lumii animale urmând să depună mărturie grădinile zoologice şi imaginile tv „old time”. Funia se cam apropie de par, drept pentru care Ministerul se vede obligat să instituie interdicţii peste interdicţii – mă tem că multe dintre ele mult întârziate. Delta era raiul pescarilor; acum, ai voie să „reţii” doar două ştiuci potrivite pe zi sau un singur crap! În rest, dacă-ţi place, n-ai decât să practici pescuitul „catch & release” – prinzi şi dai drumul. Adică, un fel de...(bip!). Adevărul adevărat este că bogăţia de peşte de altă dată s-a dus pe apa Sâmbetei. O spun din experienţa proprie, n-am nevoie de atestarea nici unui studiu statistic. Am fotografiat, am filmat, am scris ici-colo în gazete, doi-trei dintre confraţii fostelor partide de pescuit memorabile mai trăiesc şi pot depune mărturie. Cauzele depopulării apelor n-are rost să le mai enumăr, asta este, aici s-a ajuns. Prutul, râu de graniţă ocrotit de deversări poluante prin convenţii şi tratate, a păstrat până hăt târziu o bogăţie de peşte doar în Deltă întâlnită. Toate speciile pământului păreau a vieţui în „râul blestemat”, lipsea doar piranha. Și cum natura are oroare de vid, iată-l cumva reîncarnat în făptura subţiratecă de creion cu fălci a „fusarului”, exploziv înmulţit în ultimul deceniu şi devenit adevărată pacoste. Înhaţă imediat orice momeală, o-nghite până-n maţe, rămâne nemişcat pe fund şi pescarul, pe mal, habar n-are că degeaba aşteaptă marea captură: cârligele-s ocupate cu nenorocitul de fusar! O ieşire pe malul Prutului se pregătea amănunţit, cu două-trei zile înainte, fiindcă nu-i apă mai hachiţoasă, iar amănuntul ignorat poate compromite totul. Regina momelilor era vetrica, o larvă hâdă şi transparentă, pe care mreana o-nhăţa imediat. Acum, nu mai apucă: i-o ia, din zbor, fusarul... De atâtea ori întorcându-se de la Prut cu juvelnicul gol (raiul pescăresc de la Stânca-Costeşti a dispărut şi el...), amicii au găsit de cuviinţă să se lase păgubaşi şi s-agaţe scula-n cui. Amicul cu care, toamna trecută, plănuisem o plecare în zori, mi-a telefonat că vin căldurile, că se apropie un nor toxic din Ucraina, iar lui i-a sosit un amic din Franţa, aşa că–i nevoit să renunţe la expediţie... Nu-i chiar plăcut să orbecăieşti de unul singur, la trei noaptea, cocoşat sub muntele de tarhaturi, prin râpile păduroase de pe malul Prutului, unde nu-i exclus să dai şi peste niscaiva traficanţi de ţigări ascunşi în întunericul vreunei râpe... Când crezi c-ai scăpat la cărare, agăţi un rug de mure şi plonjezi printre urzici... Nu mai aflu mica plajă din anii trecuţi şi caut, croindu-mi cu greu drum prin tufăraia câlţoasă, un locşor mai deschis din care să pot lansa sculele fără să le agăţ în copaci. Am aşezat tot soiul de instrumente nichelate şi scumpe, am încercat toate şmecheriile şi toate momelile – nimic, apa-i moartă. Pe la opt şi jumătate, a sunat amicul cu musafirul din Franţa: întreabă cum merge.Ca să-iînnegresc sufletul (merită!) înşir o listă copioasă de şalăi, mrene, somni, plus ditamai crapul scăpat la mal: „dacă ai fi fost tu, cu minciocul...” Aud un oftat adânc: „data viitoare, vin”. Dar pariez că o să-i apară în prag un prieten din Honolulu...