Mircea Radu IACOBAN

Taman de 27 martie, de ziua unirii Basarabiei cu România, primesc, prin poştă, o preţioasă carte veche: un condeier sucevean îmi trimite „Românii din răsărit – Transnistria”. Nu ştiu unde a găsit-o M.S.V.; a apărut în plin război, 1942, la editura librarului ieşean Atanasie Gheorghiu. Câtă puşcărie s-a făcut cândva din pricina acestui op semnat de istoricul ieşean Emil Diaconescu!

L-am cunoscut – a murit în 1978. Fiul lui, un cunoscut chirurg, acum pensionar, mi-a vorbit adeseori despre arestarea şi detenţiile tatălui, în mare măsură motivate şi de cele scrise despre Transnistria şi Basarabia în această cercetare amănunţită şi extrem de bine informată, ţinută până în 1990 în Fondul Secret al Bibliotecii Universitare şi, după aceea, rămasă pur şi simplu necunoscută – cine şi cum să-şi mai amintească de ea? Este, cel puţin din câte cunosc, una dintre cel mai complete, mai informate şi mai argumentate cărţi dedicate Transnistriei – un teritoriu despre care mult se vorbeşte şi prea puţine se ştiu nu numai la noi, ci şi în Basarabia, unde, la întrebarea „este Transnistria pământ românesc?”, intelectualitatea îţi va răspunde, de regulă, cu un şovăielnic NU, după care ar urma susţinerea apăsată a ideii că nicidecum nu se cuvine cedată pentru 1001 motive, unul mai întemeiat decât celălalt.

Iată răspunsul ce mi l-a dat în 1990 unul dintre cei mai lucizi scriitori basarabeni, Serafim Saka, unionist înfocat (nu mai trăieşte): „Văd Transnistria ca pe o excrescenţă ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal. Avem de a face cu geografia lui Stalin, iar noi, antistalinişti declaraţi, vărsăm sânge pentru a-i prelungi existenţa! Şi  doar avem adevărata geografie, aceea a lui Eminescu – de la Nistru pân′ la Tisa.” Şi chiar dacă nu un demers hotarnic ar fi intenţionat Eminescu scriind „Doina”, argumentul invocat de Saka rezistă: ce amestecătură de naţii va fi existând dincolo de Nistru, câţi români au fost, câţi mai sunt, câţi se declară, la recensăminte, români?

Aşa cum se prezintă acum, teritoriul nistrean este o bombă cu ceas programat la Moscova; are Chişinăul întreaga motivaţie şi îndreptăţire să lupte pentru a-l menţină între graniţele republicii? Nu-i mai mare daraua decât ocaua? Istoriceşte vorbind, chestiunea o consideram oarecum lămurită: deportările şi depopulările urmate de colonizări ucrainene şi ruseşti au redus continuu elementul românesc, iar manipulările politice încearcă să lase în ceaţă o realitate identitară constituită prin veac şi atestată inclusiv de cercetările unor reputaţi oameni de ştiinţa ruşi şi  sovietici.

Cartea istoricului ieşean trece în revistă cam tot ceea ce s-a scris despre Transnistria din vechime şi până la începutul celui de al II-lea război, concluzia evidenţiindu-se de la sine: a fost din totdeauna pământ locuit în principal de români, iar tentativele de deznaţionalizare n-au putut fi încununate de deplin succes datorită (mai ales în mediul rural) unei tenace rezistenţe a populaţiei băştinaşe. În multe zone trasnistrene am avut prilejul să întâlnesc sate compact locuite de români, vorbitori ai unui grai păstrător de arhaisme ce-i demonstrează clar latinitatea – şi acum 200 de ani, şi astăzi, tot argumentul lingvistic constituind temeiul în virtutea căruia se încerca validarea statalităţii. Şi atunci, şi acum, demersul ştiinţific fiind adesea mistificat din plin.

În anii ′30, din dorinţa de a demonstra că moldovenii din Transnistria vorbesc o limbă „diosăghită di limba valahiană” s-a încercat, prin strădania rusofilului L.A. Madan, susţinerea tezei potrivit căreia „limba boierilor români” (caracterul de clasă al limbii urmând să fie mai târziu negat de însuşi Stalin!) e una şi graiul basarabean altul. Dar se cuvenea musai „curăţat” de neologismele, „românismele” şi franţuzismele prea evident latine. Din cartea lui Emil Diaconescu aflăm şi propunerile „savantului” de la Tiraspol: „sufragerie” va fi înlocuit cu „mâncătorie”, „avion” va deveni „singurozburător”, „hidrogenul” – „apă născător”, „cravata” – „gâtlâgău”, „accentul” – „loghiturî”, „veac” – „hoabă”, „plural” – „multuratec” ş.a.m.d. (Cu un veac înainte, August Treboniu Laurian propunea şi el substantivul „gâtlegău”, numai că „plivirea” o dorea în sprijinul afirmării latinităţii românei, în vreme ce Madan urmărea contrariul...)

Culmea este că până şi ruşilor li s-au părut înlocuirile prea chisnovat născocite, Madan devenind suspect de... naţionalism: insista prea mult pe particularităţile aşa-zisului „neam moldav”. Drept pentru care l-au exilat cu tot cu familie, şi bizarul „savant” transnistrean avea să moară într-un gulag sovietic. (O fi contat, poate, şi faptul că l-au pus la colţ, de la catedra istoriei roşii, noile teorii ale „lingvistul” Stalin...)

Extrem de interesantă cartea „Românii din răsărit – Transnistria”: dac-aş mai fi editor, aş retipări-o: umple un gol de informaţie care, paradoxal, în veacul XXI, în loc să se reducă, se adânceşte.