Mircea Radu IACOBAN

Aflu din gazete că Uniunea Europeană se pregăteşte să-mi ia maşina de sub control: graţie unui program nutrit din GPS, autovehiculele noastre urmează a fi dotate cu o instalaţie care, primind informaţii de la o misterioasă entitate ce recunoaşte din văzduh semnele de circulaţie, va acţiona autoritar asupra comenzilor şi va determina vrând-nevrând respectarea vitezei legale şi a tuturor restricţiilor din parcurs (probabil că, în asemenea condiţii, un drum de la Iaşi la Suceava va dura două zile, că-i plin traseul de restricţionări, şi justificate, şi inutile, multe uitate de pe vremea când în respectiva zonă se construia ceva ori funcţiona vreo grădiniţă, ori se protejau amortizoarele de şocul unor hârtoape între timp cârpite, ori mai circulau trenuri pe liniile acum desfiinţate, ori pur şi simplu instalate pe marginea şoselei... să fie, că nu strică).

Gestul în sine deranjează: cum adică, la ce bun mă aflu la volan, cine conduce maşina mea, altă maşinărie, nevăzută şi neştiută? Într-o vreme, ici-colo se amplasau poliţişti-manechine; cât se poate de potriviţi ar fi acum pentru amendarea  şoferilor-manechine, că asta tindem să ajungem, dacă ni se iau şi pedalele de sub jurisdicţie! Dar, de fapt, nu mă îngrijorez deloc: dintr-un codicil al legii pritocite de UE aflăm că, printr-o apăsare energică şi imediată a acceleraţiei, intervenţia din afară se anulează. Ceea ce, cu siguranţă, vom face instinctiv cu toţii, fiind inacceptabilă, cel puţin deocamdată, dominaţia totală a tehnicii veacului asupra deciziilor „trestiei gânditoare” lăsată în bătaia cipurilor şi tranzistorilor: ce se întâmplă dacă, peste noapte, un copil întoarce pe dos un semn de circulaţie, cum afectează sistemul o pană de curent, o componentă electronică avariată, o „orbire” de moment a satelitului, cine-i răspunzător în cazul unui accident, şoferul sau maşinăria din cosmos?

Numai că, ne place, nu ne place, ăsta-i „trendul”: veacul cel nou se grăbeşte peste măsură, puterea procesoarelor pentru cipuri se dublează la fiecare 18 luni, până în 2029 computerul va deţine performanţe egale sau superioare creierului uman, şi până în 2025 tot pământul va arăta ca un computer gigant – nu-s predicţiile Babei Vanga, ci ale unui respectat „geniu al neliniştii”: numele lui este Ray Kurzweil, considerat în lumea ştiinţelor drept un autentic „moştenitor legal al lui Thomas Edison”. El a proorocit, între altele, implicarea hotărâtoare a internetului în destinul omenirii, a calculat (!) prăbuşirea Uniunii Sovietice, a inventat sumedenie de tehnologii în domeniul internetului. „Astăzi, un copil din Africa care are un smartphone poate accesa toate cunoştinţele omenirii, lucru care nu îi era posibil nici preşedintelui SUA acum 15 ani” – spune „noul Edison”, spre a continua: „Vom extinde ceea ce suntem. Vom deveni  în mare măsură non-biologici. Până în 2045 vom extinde inteligenţa de un miliard de ori.”

Unul dintre ţelurile principale: reprogramarea acestui „software învechit cu care este dotat corpul nostru”. Potrivit prezicerilor lui Kurzweil, foarte curând, probabil începând cu 2033, omenirea va utiliza exclusiv energia solară, fiindcă astrul nostru tutelar ne trimite de 10.000 de ori mai multă energie decât am avea nevoie. „Nanoroboţii” vor fi prezenţi în fluxul nostru sangvin, revoluţionând biotehnologia şi, implicit, medicina: „acum putem să reprogramăm sănătatea şi medicina ca pe un software”, speranţa de viaţă urmând să crească spectaculos (s-a dublat în ultimii 200 de ani!). Incredibil: există şanse să rămânem tineri pentru totdeauna! Şi ca să revenim la automobilul cu soarta căruia am început: „Maşinile Google (n.m.: Kurzweil este director of engineering la Google) care se conduc singure au parcurs de acum 800.000 de kilometri pe străzile oraşelor fără a fi controlate de şoferi şi  fără a produce vreun accident. În 10 ani vor fi pretutindeni.”

Aşa stând lucrurile, se pare că întrebările ce ni le punem vizavi de soarta zeului automobil reflectă o mentalitate vetustă şi opacă, incapabilă să realizeze barem unde ne aflăm de fapt acum (altfel spus: mult mai departe decât s-ar crede), darămite să proiecteze performanţele reale ale foarte apropiaţilor ani viitori. Numai că se cuvine luat în calcul şi conceptul de „singularitate”: când înnoirile se produc atât de rapid, recunoaşte  Kurzweil, devine imposibil de prevăzut viitorul dincolo de anul 2045. Nu  ştiu dacă „naşii” noului fenomen s-au gândit la vreo relaţionare a „singularităţii” cu „însingurarea”, reală maladie a veacului: am senzaţia bizară că suntem cu atât mai singuri cu cât „socializăm” mai mult, încredinţându-ne sufletul cipurilor şi drapându-l în haina uscată a electronicii – fiindcă fiecare nouă cucerire a tehnicii veacului implică şi o cedare din prerogativelor umanului, ale cărui consecinţe rămân, deocamdată, de nebănuit.