Mircea Radu IACOBAN

Oricât le-am suspecta de relativitate şi de manipulare, multe dintre sondajele „de opinie” rămân credibile. Din păcate, nu şi-n perioadele preelectorale: când se apropie vremea urnelor, cifrele încep s-o ia razna, se-ntorc cu capu-n jos, ţâşnesc impetuos către un zenit iluzoriu şi adeseori se bat cap în cap, în funcţie de cine le-a comandat. Nu ştiu dacă acei care le operează („sondori” s-or fi numind?) s-au întrebat vreodată când şi unde a apărut întâiul sondaj de opinie în România. Ei bine, nici nu se putea altfel: tot la Iaşi, doar aici s-a născut şi prima Universitate, şi primul Teatru Naţional, şi primul monument („Obeliscul leilor”), şi primele muzee, şi prima Societate ştiinţifică de la noi, şi prima operetă românească... şi..., şi... Tot fosta capitală a dat şi tonul sondajelor!

Rudof Suţu vorbeşte, în „Iaşii de odinioară” (1928) despre un album ieşean descoperit în 1880. Acolo-i şi sondajul numărul 1: sunt înşiruite întrebările adresate nu oricui, la întâmplare, ci unor personalităţi emblematice pentru „fixonomia” târgului şi epocii. S-a scurs, deci, peste un veac de la lansarea unei astfel de anchete publice în spaţiul mioritic! Avem toată siguranţa că n-a fost măsluită, pentru simplul şi binecuvântatul motiv că... n-avea miză politică. Dacă luăm de bune spusele lui Suţu, Iaşiul era, pe atunci, o filială a raiului pe pământ: „Se trăia bine, căci se răsplătea îndeajuns munca (fără sindicate? – n.n.). Se trăia larg, se trăia bine (şi încă nu venise îndemnul de sus „să trăiţi bine!” – n.n.). Fiecare cetăţean al acestui târg, cu puţinul ce-l avea (probabil, salariul minim pe economie, n.n.) trăia mai în belşug decât astăzi, cu averile pe care le vedem la unul şi la altul (atenţie! – n.n.) adunate într-o noapte, Dumnezeu ştie cum, curat, în orice caz, nu.”

Nu vă lăsaţi înşelaţi de acuta actualitate a observaţiei – a fost scrisă în 1928! Sondajul din Albumul descoperit de Suţu arată, în urbe, preocupări ceva mai înalte decât atestă consultările publice de astăzi, fiind interesat de eternul uman, nu de procentajele cutărui politicastru. Întrebarea „de ce ţi-e frică mai mult?” n-avea în vedere, pe atunci, nici încălzirea globală, nici destrămarea Uniunii Europene, nici rachetele ruşilor, nici Brexit-ul cu dus-întors, nici măcar criza ce etern pâlpâie la orizont, drept pentru care cuconiţa Eugenia Drossu îşi permite să răspundă franc şi ingenuu la întrebarea ce frică o sperie mai tare: „mă tem să dansez cotilionul cu un om prost.” Păi, nu? Alt răspuns: „mi-e frică de cei răi şi proşti.” Clar: pe atunci, lumea se temea, înainte de orice, de prostie – spaimă care, în zilele noastre, s-a mai atenuat, intervenind obişnuinţa şi toleranţa (de altfel, fostul nostru prieten Marin Sorescu spunea că „nu este nici o nenorocire să te naşti prost, ruşine este să mori prost”).

Un personaj bine cunoscut în high-life-ul ieşean, Al. Scorţescu, oferă alt răspuns aceleiaşi întrebări: „mă tem de fatalitate!” (Avea şi de ce – peste câţiva ani, s-a împuşcat în grădina Copou.) Urmează o întrebare cheie: „ce calităţi preferaţi la bărbaţi?” Ieşencele răspund: „mândria, spiritul, bunele maniere, respectul faţă de femeie, dezinteresul, francheţea”. Nici o vorbă despre bani, moşii, avere, vacanţe în Madagascar, poşete din piele de crocodil. Să fi fost stră-stră-străbunicile noastre chiar sincere? Parcă n-aş prea crede... Calităţi preţuite la femei: „răbdarea, gingăşia, demnitatea, pasiunea” – zic bărbaţii, la 1880. Total depăşiţi: acum contează look-ul, casa-maşina-slujba, de preferat în sectorul bancar, engleza, computereala, spiritul întreprinzător, dimensiunile stas în centimetri, arta economisirii, mătuşa Tamara, statura politică...

Ce greşeli ar ierta bărbaţii? Nu mai înşirăm numele respondenţilor (cu rezonanţă în epocă), ci doar opiniile exprimate: „greşelile tinereţii, greşelile făcute dintr-un exces de bunătate.” Ce greşeli n-ar ierta femeile? „Egoismul, falsitatea, vulgaritatea, ipocrizia.” Câtă despletire de romantism! De altfel, chiar Suţu oftează: „S-a dus poezia acelor clipe! După atâtea decenii trecute de atunci, n-a mai rămas decât amintirea...”

Ce să mai spunem acum, după intrarea în alt mileniu? Ţăndări!