Mircea Radu IACOBAN

Românii, mereu sub ameninţarea dosarelor: înainte de 1989 sperietoarea era dosarul de cadre, după 1989, dosarul penal! Acum exact 60 de ani, în martie 1959, a avut loc celebra „Adunare de demascare” la Facultatea bucureşteană de filosofie. Cei din generaţia mea şi-au alungat-o din amintire ca pe un vis urât, tinerii n-au cum s-o ştie fiindcă pe atunci nici nu erau născuţi. De altfel, nici nu prea par interesaţi de asemenea voiajuri incomode prin tenebrele istoriei recente... În cazul cu pricina, documentele de arhivă date publicităţii pun în evidenţă cum se alcătuia şi cât cântărea dosarul de cadre, ce flecuşteţe erau ridicate la nivelul de probe grav acuzatoare şi, în general, cum relaţiona justiţia cu politicul. Oricâte filme şi cărţi ar (mai) apare, inspirate din sumbrele „demascări” de atunci, tot îi va fi imposibil generaţiei de azi să perceapă până la capăt atmosfera de teroare absurdă în care se desfăşurau aceste procese publice de tip inchizitorial. Şi cu atât mai puţin să-şi închipuie ce evantai de trăiri, între laşitate adâncă şi eroism naiv, se consumau acolo, câtă mizerie umană ţâşnea la suprafaţă! Şedinţa de acum 60 de ani, condusă de generalul (fost strungar) Florian Dănălache, cu 2000 de participanţi (!) a fost organizată în sala Floreasca, cea mai mare a Bucureştilor anului 1959. Erau „judecaţi” de colegi, dar şi de studenţi, profesorii Dionisie Pippidi şi Mihai Berza (pe parcurs au apărut şi „victime colaterale”). Ştiţi cu ce au greşit? Culmea vinovăţiei: n-au... semnat Apelul pentru eliberarea lui Manolis Glezos! Şi nu din îndărătnicie contra-revoluţionară, ci fiindcă nimeni nu spunea de ce-i acuzat Glezos – tot aşa cum, ceva mai înainte, s-au cerut semnături pentru eliberarea soţilor Rosenberg fără ca lumea să ştie că Julius şi Ethel fuseseră condamnaţi fiindcă vânduseră ruşilor secretele bombei atomice americane. De altfel, Berza a şi afirmat că „Dacă ştiam ce bucluc iese, scriam zece scrisori pentru Glezos!” În pofida organizării amănunţite, „demascarea” a fost pe jumătate ratată: studenţii i-au aplaudat pe acuzaţi, ba chiar şi unii profesori din prezidiu. Informatorul Tache notează: „A aplaudat şi Emil Condurachi, până i-a făcut tov. Atanase Joja semn.” Oricum, învinuiţii au scăpat ieftin. La „demascare” venea la rând „o jalnică epavă a trecutului” (cum scria „Scânteia” lui Brucan despre Mihai Andricu în aprilie 1959) – se reproşa „Atitudinea de neiertat a compozitorului ce a cutezat observaţii critice la adresa calităţii muzicii uşoare sovietice!” Au luat cuvântul muncitori de la Uzinele „23 August” şi „Vulcan” (cu texte „juste”, bine rotunjite din condei de activiştii Secţiei de Propagandă a C.C.), scriitori, artişti lirici etc. (Din păcate, printre combatanţi aflăm şi nume celebre ale culturii române, pe care, din jenă, nu le mai menţionez...) Referatul cerea arestarea compozitorului şi trimiterea lui imediată în judecată (devenise... „penal!”), dar Andricu s-a ales, până la urmă, numai cu excluderea din Academie şi din Uniunea Compozitorilor. Norocos a fost şi Lucian Pintilie, „demascat” tot în anul de graţie 1959, pentru că „umblă cu barbă, deşi nu-i stă bine”, „este îngâmfat la maximum”, „nu-şi salută colegii”, dar mai ales ar fi tratat cu superficialitate la emisiunea Tv ce o gospodărea defilarea de la 7 noiembrie. Devenit „element duşmănos”, se propunea scoaterea lui din Televiziune – ceea ce imediat s-a şi întâmplat. Şi cum un picior în fund poate însemna un pas înainte, concediatul s-a consacrat cinematografiei, domeniu în care avea să se impună hotărâtor. Revenind la şedinţa din sala Floreasca: turnătorul Tache, din postura de comentator, vine cu o observaţie de fineţe – conf. Mâciu, până la urmă iertat de sancţionare (de fapt, doar amânat) „deşi era cunoscut ca plin de morgă şi de orgolii universitare, ar fi fost, fericit, la ieşirea din sală, să-i întindă mâna barem un amărât de preparator”. Ceea ce, bineînţeles, nu s-a întâmplat: nu-l mai cunoşteau nici prietenii, nici duşmanii! M-am aflat, cândva, într-o situaţie asemănătoare: la terminarea şedinţei, nu mă mai ştia nimeni, în vreme ce fericiţii scutiţi de bubuiala de la prezidiu nu mai conteneau să-şi strângă afectuos mâinile la despărţire. Bietul Mâciu trebuie înţeles: se aştepta să zboare de la catedră câtă vreme tocmai fusese criticat în revista sovietică „Voprosî istorii”, şi nimic nu suna mai ameninţător şi mai sinistru atunci decât să te acuze o gazetă moscovită. De altfel, Mâciu era programat pentru următoarea tranşă de „demascări”...