Mircea Radu IACOBAN

O aniversare cu tâlc pare a încerca să se strecoare tiptil, evitând luminile interesului general şi lăsând impresia că-i prieşte mai degrabă umbra ambiguităţii şi liniştea arhivelor necercetate. În 2019 se împlinesc 30 de ani de la adoptarea „Declaraţiei de la Budapesta” şi eu unul tot nu mă pot dumiri până la capăt, oricât am încercat s-o fac în aceşti 30 de ani de... tăcere. Pare un subiect tabu, protejat, ocolit, un soi de cartof fierbinte pe care nu se-nghesuie nimeni să-l ia în palmă.

Nu cer prea mult: aş vrea doar să pricep cum se cuvine despre ce a fost vorba, fiindcă au rămas în ceaţă mobilul, ţinta şi mecanismul elaborării „Declaraţiei de la Budapesta” din iunie 1989, însuşită de regele Mihai şi semnată de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ş.m.a. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipseşte aceea a reprezentantului Fidesz şi a viitorului ministru de Externe Geza Jeszensky. Textul s-a transmis la BBC şi la Europa Liberă cu titlul „Apel către românii din România” şi sugera ideea că românii şi maghiarii s-ar fi format în aceeaşi arie geografică, iar Transilvania ar reprezenta „un spaţiul de complementaritate” care, afirmă unii, îndreptăţeşte şi reclamă autonomie faţă de statul român.

Textul complet şi exact al Declaraţiei l-am aflat târziu, după ce îşi făcuse vad şi opinia potrivit căreia teza autonomistă explicită reprezintă doar contribuţia comentatorilor dintr-o „anumită parte” a presei române. Oricum, chiar şi astăzi poate fi adresată semnatarilor întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?” Declaraţia s-a dorit un bobârnac la adresa naţionalistului Ceauşescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârşitul de la Târgovişte şi nici nu se întrezărea atunci „spiritualizarea” graniţelor în UE? Semnatarii îşi propuneau să salveze de oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniţia o fractură economică şi socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un adevărat act de trădare naţională, cum s-a afirmat în presa electronică? O lăudabilă chemare de unire a eforturilor româno-maghiare pentru dărâmarea lui Ceauşescu? Un simplu manifest iredentist, coafat în ţinută terminologică europeană? De ce şi l-o fi însuşit regele Mihai, ce nu poate fi bănuit că ar dori repetarea experienţei triste a lui Carol II, chiar dacă cedarea Transilvaniei n-ar mai rezulta dintr-un diktat, ci în urma unui proces paşnic?

Cheia înţelegerii textului Declaraţiei îl constituie utilizarea conceptului „spaţiului de complementaritate”, suspectat că ar fi un eufemism, evoluţia prezumată în fapt de iniţiatori conducând la o anexare economico-financiară, urmată de fireşti consecinţe administrative. Şi, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor între graniţele existente înainte de Trianon. Tot „şpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Esenţa: Transilvania este un spaţiu „de complementaritate”, cum spune Declaraţia, sau de formare a poporului român? Dicţionarul susţine că termenul cu pricina înseamnă „însuşirea de a fi alcătuit din părţi complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica şi ştiinţa se află în relaţie de complementaritate, aceeaşi este relaţia dintre medic şi pacient, între Hong Kong şi partea continentală a Chinei, între recolta de fân şi efectul aditivilor furajeri. Complementaritatea ar fi cumva opusă similarităţii, iar în domeniul ştiinţei, teoriile complementare s-ar susţine reciproc, rămânând, însă, incompatibile...

Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a înceţoşa în loc să lumineze! Au trecut 30 ani. Mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu şi-a propus să cerceteze şi eventuala complementaritate dintre români şi basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români şi unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înţepenit între explicabil şi inexplicabil. Era necesar şi util atunci României? Poate fi invocat în susţinerea pretenţiilor secuieşti de acum? A avut dreptate Ion Raţiu când afirma că Declaraţia „a făcut mari deservicii istoriei şi chiar viitorului poporului român”? Altfel spus: aniversăm sau comemorăm?