Mircea Radu IACOBAN

Când te afli într-un cerc de prieteni, mai treacă-meargă: ştii fiecare cum gândeşte, ce simpatii politice are (cu antipatiile de rigoare); încerci să menajezi sensibilităţile şi să eviţi clinciurile, deşi până la urmă tot se ajunge la gâlceavă, fiindcă după al doilea pahar dispar nuanţele, feţele lumii acesteia fiind văzute şi înţelese ori în alb total, ori în negru catran. Dacă, însă, nu cunoşti mesenii, va trebui mai întâi parcurs, cu utilă suspiciune, preludiul discuţiilor neutre de tatonare. Pentru început, fiecare pe unde-a fost as-vară, prilej cu care se trec în revistă secvenţe trăite în mai toată geografia mapamondului, din Mexic în Africa de Sud, din Tahiti în Scandinavia, din Canare în Baleare. Tema următoare: copiii. Ai lui Vasile sunt în Germania, ai lui Ghiţă în Canada, ai lui Gică în Australia – nu ca turişti, ci ca viitori cetăţeni ai lumii: „Când a plecat, plopul de la geam era cât fereastra, acum e cât blocul”, „a murit pisica ei de suflet, nici nu-i spun”, „a trebuit să ia medicina de la început, dar se merită”, „Mirela naşte acolo, o să fie băiat – primesc cetăţenia automat”, „cine ştie cât mai este galonul de benzină în Ohio?”, „a fost tornadă în Connecticut, Mişu a rămas fără bască, i-a mutat şi Mercedesul din loc”... Pe masă, brânzeturi franţuzeşti, Anchois portughez, prosciuto italian, struguri turceşti, whiski scoţian, şampanie de Cricova. „Fiţi amabil, daţi-mi farfuria cu castraveţi muraţi.” „Vă rog, poftiţi. Să ştiţi că-s castraveţi din Bulgaria, fiindcă noi, românii, nu mai suntem în stare nici să...” etc. etc. Asta a fost amorsa, după care tema castravetelui („plantă bicotiledonată de culoare galben-verzuie...” – vi-l mai amintiţi pe Florin Piersic?) capătă proporţii mitice, repede ajungându-se la căinarea destinului României eşuate, teză susţinută cu egală însufleţire de ambele tabere, cu argumente vizibil extrase din panoplia de dreapta sau de stânga a talk-show-urilor televizate. Noroc că, într-o astfel de împrejurare, gazda ce tocmai îşi încheiase cu bine revizia generală a sertarelor a avut inspiraţia să deşarte dinaintea mesenilor ditamai teancul de poze vechi. Iată-ne la o petrecere aniversară, în urmă cu vreo 40 de ani: mai subţirei, mai frumuşei, adunaţi în jurul unei mese pe care-şi etalau nurii felioare de salam „Poiana”, mere de Rădăşeni, o movilă de caraşi moldavi crocanţi şi-o cană cu „1001” de Răducăneni. Încercăm să ne reamintim discuţiile de atunci. Cu siguranţă, ba unul, ba altul, s-ar lăuda cu bonurile de benzină obţinute pe sub mână prin bunăvoinţa tovarăşului cutare. S-ar trece în revistă impresiile excelente din concediile petrecute la Sângeorz Băi ori la Amara. Aproape un ceas s-o fi vorbit despre „Marele singuratic” al lui Marin Preda, despre filmul lui Pintilie şi premiera lui Ciulei (pe atunci lumea citea). A fost lăudată apoi gazda, care izbutise să pună pe masă surpriza serii: o friptură ochioasă, fragedă şi rozalie. Carnea fusese procurată de la mafiotul X din satul Y, care tocmai îşi sufocase viţelul cu punga de plastic (era strict interzisă sacrificarea bovinelor). Un fericit îşi număra lunile ce-i vor aduce aşteptata (de doi ani!) Dacie 1100. Proaspăta doctoriţă s-a oferit să ne procure certificate medicale pentru a scăpa de defilarea de la 23 august. S-a deschis televizorul TEMP2-7 şi, repede, comutat pe Chişinău (la noi, pe ecran se lăfăia, ca totdeauna, „eroul între eroi”). După răcitura din „adidaşi”, frumoasa studentă, rotunjită suspect în ultimele luni, a-nceput să şuşotească insistent cu tânărul doctor ginecolog, care dădea din mâini speriat, parcă apărându-se de muşte. Muzicianul deplângea pierderea cartelei („tichet de pre-comandă”) pentru ulei şi zahăr. Asistentul respins la doctorat din pricina dosarului de cadre a cutezat un banc politic, dar şi l-a înghiţit la jumătate, luând seama că printre invitaţi se află şi bunul său prieten Z. Nelipsita repriză de bârfă amicală („aţi văzut că până la urmă i-au dat confort II?”, „Marcel are pile la Alimentara, a luat un salam întreg!”, „Luminiţa iar e blondă, dar n-o prinde” etc.), apoi comentarea episodului nu ştiu cât din serialul „Dallas”. La plecare, ne-am rânduit cuminţi, aşteptând să ne ducă acasă singurul posesor de Wartburg cu număr impar...

 Culmea: dacă ar fi posibilă citirea gândurilor, sunt cât se poate de sigur că toţi cei de acum ar dori să-şi întoarcă vieţile către negurosul atunci. Absurd? Deloc! Ce tineri eram!