Mircea Radu IACOBAN

Iar am dat peste o carte pe al cărui autor l-am cunoscut cândva! De astă dată, nu direct, ci doar prin scrisori. Aş zice – postez intenţionat cacofonia – cartea ca cartea (se intitulează dizgraţios „Ai carte, ai cu ce să te ştergi la fund!”), mai spectaculoase şi mai interesante sunt aventurile autorului. Olteanul Florentin Smarandache a primit Premiul statului New Mexico şi Premiul statului Arizona la categoria Ştiinţe şi Matematică. Se pare că ar fi fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură (nu de către români; oricum, presa noastră nici n-a menţionat), a fost distins cu Premiul „Traian Vuia” al Academiei Române, a devenit doctor Honoris Causa al Universităţii din Beijing, a primit Medalia de aur a Universităţii Galilei din Anglia şi Medalia de aur a Universităţii din Pecs, Ungaria.

Era, într-o vreme, poate încă mai este, şef de catedră la Universitatea americană Gallup şi-şi pusese semnătura pe 180 de cărţi publicate în întreaga lume, nu numai de matematică, ci şi de poezie, proză, teatru. Încă din 1972, când era elev (!) la Rm. Vâlcea, a emis ipoteza că nu există o barieră a luminii în univers, astfel contrazicându-l pe... Einstein! Ipoteza avea să fie confirmată în 2011, când, la CERN, s-a demonstrat că anumiţi neutroni pot circula cu o viteză mai mare decât cea a luminii.

Smarandache a propus şi o Teorie Absolută a Relativităţii, care, din nou contrazicându-l pe Einstein, elimină postulatul dilatării timpului sau contractării spaţiului. În fizică, a introdus noţiunea de „nonmaterie”, în literatură, este considerat fondatorul curentului de avangardă botezat „Paradoxism”, ce utilizează în voit exces antitezele, contradicţiile, oximoronii, paradoxul. A scris o dramă în care nu există nici un dialog (!). În România, i s-a refuzat până şi postul de suplinitor într-o şcoală rurală din Oltenia! Până la urmă, a izbutit să evadeze din Edenul mioritic şi ajunge în lagărul de refugiaţi politici din Istanbul. Înfruntă timp de doi ani infernul lagărului, unde sute de fugari asemenea lui (polonezi, ruşi, bulgari, moldoveni) aşteaptă cu anii să-i accepte occidentul. Pentru a câştiga câteva lire, descarcă, noaptea, camioane cu cenuşă, trage la roabă, zugrăveşte casele turcaleţilor.

Tot ce câştigă cheltuie pe scrisori. Trimite zeci şi zeci în toate cele patru vânturi, rugând personalităţi din lumea literelor şi a ştiinţelor exacte să pună o vorbă bună pe lângă organismele internaţionale, doar-doar s-o îndura America să-l primească. Nu ştiu unde a găsit adresa (pe atunci internet nu exista), dar mi-a trimis şi mie o misivă însoţită de rezumatul unui manuscris. Cum nu-i nevoie să mănânci în întregime oul fiert ca să-ţi dai seama dacă-i comestibil sau nu, am avut repede senzaţia că personajul are ceva de spus şi că o face cu har. I-am răspuns încurajându-l. Ceea ce n-a uitat şi, în diverse interviuri de mai târziu, aminteşte de acel prim „impuls dătător de speranţe şi încredere”.

Mărturia-crez a lui Smarandache: „În comunism am criticat comunismul, în capitalism critic capitalismul. Deci, n-am loc pe globul acesta!”. Acum, olteanul evadat se numără printre personalităţile frecvent editate, invitate, evocate, premiate, comentate, contestate, admirate. În toată lumea se organizează conferinţe şi seminarii pe marginea teoriilor sale şi a fost invitat să conferenţieze la NASA, în India, Bulgaria, Rusia, Indonezia, Egipt, Italia, Franţa, Australia, Belgia, Canada, Suedia, Spania, Taiwan, Japonia – ba chiar şi la... Universitatea din Craiova!

Nu ştiu ce i-a venit să se ocupe, în ultima vreme, cu recoltarea „folclorului contemporan” editând această a XI-a (!) culegere tipărită la Oradea. Mai întâi că ăsta nu-i folclor românesc – multe din aşa-zisele creaţii sunt preluate ca atare de pe internet sau adaptate, iar faptul că în vremea noastră nu mai circulă din gură în gură, ci din PC în PC ar necesita modificarea radicală a definiţiei folclorului devenit, cum se vede, „internetist” şi reconceput globalizant. Este, de fapt, o colecţie ilustrată de bancuri „culese prin e-mail-uri sau reţele de socializare”, interesantă mai ales prin capitolele de satiră politică, unde românul, „campion mondial al bancurilor”, făcea haz de necaz. Puse în pagină cu toptanul, fără o elementară selecţie valorică, glumele şi glumiţele pot alcătui o supapă pentru of şi necaz... de-ar avea destul haz. Ceea ce cam rar se întâmplă (râdeţi: „Dl Vanghelie, de ce beţi apa minerală din tăviţă şi nu din sticlă? - Fiindcă doctorul mi-a recomandat să beau apă plată.” Ha, ha, ha!).

Iconoclastul Florentin Smarandache şi-a construit cu trudă şi îndrăzneală opera incitantă, stârnind în toată lumea dacă nu unanimă admiraţie, oricum, justificat interes. Nu-i consolidează prestigiul culegerea scabros intitulată şi, sincer, nu izbutesc să înţeleg ce-l mână pe el în astă luptă măruntă. Nu-i a lui, nu-i de el. Una e să-l contrazici pe Einstein şi alta să-l editezi pe Bulă!