Mircea Radu IACOBAN

Întâmplarea face că în ultima vreme citesc şi recenzez cărţi ai căror eroi i-am cunoscut personal (Pamfil Șeicaru, A. Buhoiu, I.P. Culianu, Gr. Vieru, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu ş.m.a.), iar acum tot întâmplarea face să-mi cadă în mână o carte cumva asemănătoare: „Viaţa secretă a lui Fidel Castro” de Juan Reinaldo Sanchez şi Axel Gylden (Ed. „Humanitas”, 2018). Am relatat cu alte prilejuri întâlnirea protocolară pe care am avut-o la Havana, în 1971, cu Fidel: n-a durat nici cinci minute, „el lider maximo” mi-a urat „bon viaje!” în „Cuba revoluţionară” (despre care urma să scriu o carte); cred că nici nu m-a privit în ochi, dar, nu-i aşa, am dat mâna cu „el comandante”, i-am răspuns, emoţionat, cu „encantado!” – deci, mă pot lăuda că l-am cunoscut personal. Aş! De fapt, mă-ntreb câţi l-au cunoscut cu adevărat pe cel mai longeviv lider al lumii (52 de ani „pe tron”!), care a rostit cel mai lung discurs la ONU (4 ore şi 29 de minute în 1960), a supravieţuit la 634 tentative de asasinare, a sfidat 10 preşedinţi americani, de la Eisenhower la Bush, a suprimat zeci de mii de „contrarevoluţionari”, pe unii chiar cu mâna lui, şi... „servea” câte două femei pe zi, de fiecare dată alta, zice-se, peste 35.000 în total. „Condamnaţi-mă, istoria mă va absolvi!” – era credinţa lui, numai că, ingrată, istoria nu se prea grăbeşte să-l absolve, şi nici într-un caz până la capăt. Printre foarte puţinii care au avut şansa să-l cunoască şi, mai ales, să-i înţeleagă personalitatea de dominator extrovertit, egoist, abuziv şi incapabil de empatie, se numără autorul cărţii, locotenent colonelul Juan Reinaldo Sanchez, şeful gărzii personale. A ajuns să deţină vreme de 17 ani unul dintre posturile cele mai râvnite şi mai invidiate, care i-a permis să-l însoţească pe Fidel pas cu pas în toate activităţile cotidiene, inclusiv în aventuroasele vânători subacvatice, în călătoriile internaţionale (indiferent de ţară şi continent, Sanchez cumpăra din vreme, cash, în întregime, vilele ori hotelurile ce aveau să-i găzduiască idolul în zilele vizitei „de stat” (spre a-şi putea instala în voie complicatul şi numerosul dispozitiv de protecţie!) şi până la supravegherea discretelor întâlniri amoroase care, dacă e să-i dăm crezare până la capăt, nu s-au cifrat nici pe departe la ameţitoarea cotă vehiculată de legendele antileze. Fidel a fost un dictator inteligent, curajos, abil şi lipsit de orice scrupule, evident deosebit de cei din tagma Hruşciov-Gaddafi-Mao-Ceauşescu, dar, fireşte, cu trăsături de caracter şi metode de conducere aproape similare. În 2006, revista „Forbes” îl credita cu o avere de peste 900 milioane de dolari. Fidel protestează ofuscat: n-are nimic altceva în afara lefii lunare (echivalentul a 25 de euro!) – capitol la care se înrudeşte perfect cu Ceauşescu: amândoi aveau tot şi... n-aveau nimic. Două nopţi am fost oaspete, în provincia Ciego de Avila, al aşa-numitei „casa de Isla Turiguano”, trecută de „Forbes”, împreună cu alte numeroase luxoase vile de protocol, în contul proprietăţilor deţinute de „el comandante”. Desigur, nici vorbă: ca şi „casele lui Ceauşescu” n-au aparţinut legal niciodată decât statului, dar de folosit le foloseau doar pseudo-proprietarii. Deţinute exclusiv erau, „fireşte”, yachturile, avioanele, cele mai simandicoase staţiuni balneare, insulele „de protocol” – dar ce nu-i aparţinea lui Fidel? Până şi viaţa oricăruia dintre cei 11 milioane de cubanezi! Cu „eroul între eroi” dâmboviţean, Fidel se asemăna şi prin cronica foame de valută: nu se dădea în lături de la nimic, inclusiv de la aprovizionarea USA cu un torent de droguri provenite din America de Sud. Când a simţit că CIA era gata să dea în vileag veroasa afacere, ceea ce i-ar fi adus un unanim blam şi o netă ştirbire a „prestigiului revoluţionar” în toată lumea, a recurs la o monstruoasă înscenare, demnă de procesele staliniste ale anilor 1930. Deşi toată operaţiunea de alimentare, cu milioanele de dolari obţinute din vânzarea ilicită a drogurilor a aşa-zisului „fond de rezervă”, pe care-l gestiona după bunul plac, a fost coordonată de el, s-a declarat complet inocent şi l-a scos vinovat pe cel de al doilea erou al Cubei, generalul Ochoa. L-a împuşcat pe Ochoa (Fidel: „cred categoric că revoluţia este izvorul dreptului legal”...) şi a năruit adoraţia lui Sanchez, în sfârşit trezit la realitate. Până la urmă, şi Sanchez a căzut în dizgraţie, a ajuns în puşcărie, a evadat în USA... iar Cuba continuă să se afle sub stăpânirea dinastiei Castro, la comandă venind rândul fratelui Raul, se pare mai puţin sanguinar şi mai deschis către lume. Dacă ne mai amintim şi episodul terifiant când omenirea s-a aflat în pragul războiului atomic, Fidel acceptând amplasarea rachetelor ruseşti în insulă, apoi implicarea Cubei în războiul din Angola, în Nicaragua, în Chile, în Venezuela, avem întregită imaginea bunului şi statornicului prieten al laureatului Premiului Nobel pentru literatură Gabriel Garcia Marquez, nelipsit oaspete al lui Fidel la Cayo Piedra şi Punto Cero...