Mircea Radu IACOBAN

Am noutăţi privind soarta elefantului Gaba: săptămâna trecută a fost semnat, cu Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Est, contractul de finanţare prin fonduri europene a restaurării Muzeului de Istorie Naturală din Iaşi. Este cel mai vechi muzeu din spaţiul românesc, înfiinţat în 1834 de cea mai veche societate ştiinţifică din Principatele Române. Clădirea de pe fosta „uliţă a Hagioaiei” are venerabila vârstă de 179 de ani şi a fost reabilitată o singură dată, în 1970. Dar nu prin reparaţii capitale care să îngăduie supravieţuirea unei construcţii (casa Roset) unice în România şi prin aceea că între pereţii ei („Sala elefantului”) s-a aflat încăperea în care, în noaptea de 3/15 ianuarie 1859, a fost ales Cuza Domn.

Începând din 11 martie 1834, dr. Iacob Cihac a susţinut în cadrul Muzeului conferinţele publice (editate în anul 1837) ce aveau să alcătuiască întâiul Manual de istorie naturală, cu hotărâtoare contribuţie la constituirea terminologiei biologice în limba română. Câte amintiri între vechile zidiri ale Casei Roset! Greu s-au mai mişcat hârtiile, greu s-a găsit calea fondurilor europene, dacă, acum, s-a ajuns să cadă bucăţi din tencuiala exterioară, interioarele au devenit nesigure şi de atâta vreme nimeni n-a mai putut cerceta ori doar admira cele peste 350.000 de piese din colecţiile muzeului, dintre care 3.500 de patrimoniu, multe dintre ele  unicate.

Iar de scheletul bietului elefant indian Gaba, precum şi de fascinanta lui poveste, cine şi de ce să-şi mai amintească? A fost primul exponat achiziţionat (mort!...) contra sumei de 350 de galbeni (donaţie a Domnitorului, completată cu „parale adunate” de conducerea Societăţii de Medici şi Naturalişti – Gh. Asachi, Iacob Cihac, Costache Negri ş.a.). După care, în scriptele muzeului a apărut cheltuiala de 50 de galbeni „la zece casapi pentru scoaterea chelii elefantului”. Bietul patruped dresat numit Gaba ajunsese la Iaşi în 1834, odată cu trupa şi menajeria Circului Luzzato. Născut în India, nu i-a plăcut troscotul şi trifoiul moldav, aşa că şi-a dat obştescul sfârşit pe malurile Bahluiului, unde avea să-şi înceapă cumva... o a doua viaţă.

Muzeul Societăţii, dorindu-şi „un dobitoc aşa de raru”, deschide o listă de subscripţie pentru achiziţionarea şi împăierea mortăciunii. Nu s-a înghesuit mai nimeni să contribuie, nici măcar Domnitorul, aşa că Luzzato cere în scris să i se restituie „chelea şi ciolanele”. După care, „chelea” îşi pierde urma. Scheletul rămâne la Muzeu, care cumpără „trei maşine de sfredelit ciolane, 32 de ocă piatră acră, 2 calupuri sopon cu arsenic” şi decontează 14 galbeni „bacşiş la trei arnăuţi spre pază la elefant” şi 15,10 galbeni „rachiu şi vin pentru casapi şi slujitori”. Se mai adaugă 2,20 galbeni pentru „cărătura ciolanelor la Cabinet”. În acelaşi decont se mai justifică 2 galbeni „bacşiş la o slughe care a adus un miel cu 3 piţioarele” şi alţi 7 „la stoler pentru doă skindurele”.

Dar unde era pielea bietului Gaba? De necrezut: un locuitor al mahalalei Ciurchi, văzând că i-a putrezit draniţa pe casă, a sfeterisit pielea şi a aşezat-o pe acoperiş! Bătută de vânt, soare şi ploi, „s-a întărit ca ferulu”. O săptămână întreagă, 25 de oameni au udat-o cu găleţile, spre a o „scoate fără să strice însăşi casa pe care stătea.” A urmat scufundarea pielii în „havuzul din faţa Cabinetului”, unde a zăcut „întru muiere” vreme de şase luni, păzită de arnăuţi. După care, lăcătuşul Sereter şi preparatorul Kiesen, special aduşi de la Viena, au întins-o pe schelet metalic şi au umplut-o cu „154 ocă de câlţi”. Abia în 1862 Gaba a fost înzestrat cu „doi ochi de steclă”, special comandaţi la Ascheffenburg...

Montarea scheletului are şi ea povestea ei, n-avem noi spaţiu s-o deşirăm. Îl concurează acum pe Gaba o achiziţie din 2008 – scheletul unui Tyranosaurus Rex – dar înspăimântătoarea făptură are „ciolanele” din plastic, mult mai multă însemnătate şi importanţă prezentând, desigur, autenticul Gaba, ba chiar şi oasele de mamut şi rinocer păros aduse de la Râşca, unde erau folosite drept contragreutate la o fântână cu cumpănă... Reparaţiile capitale la clădirea muzeului dau ieşenilor mari bătăi de cap: ce facem cu Gaba? Pe uşă nu poate fi scos, ca să-l tragi în sus, prin acoperişul demontat, ar trebui ditamai macaraua-turn, să-l desfaci în bucăţele şi să-l pui la loc e mai mult decât riscant, să-l laşi unde se află şi să trebăluieşti cu ciocanul, dalta şi mistria în jurul unui „dobitoc aşa de raru” n-ar accepta în ruptul capului muzeografii.

Ieşenii nu-l vor revedea curând pe Gaba, formalităţile europene durează, lucrările de restaurare reprezintă un examen serios pentru orice firmă de construcţii. Experienţă în domeniu există, la Iaşi s-au izbutit restaurări spectaculoase – toate necesitând consistentă investiţie de răbdare şi, mai ales, de timp. Oricum, îmbucurător, primii paşi s-au făcut.