Mircea Radu IACOBAN

Mihai Sultana Vicol îmi trimite  o carte și câteva copii xeroxate ale unor vechi documente de genul care, de când îl știu, nu contenește să le caute  și să le adune. Totdeauna poartă în geantă fotografii „de epocă”, valoroase piese de maximofilie, broșuri îngălbenite, scrisori, texte subliniate și  comentate marginal cu semne de exclamare. Cartea „Coridorul Siberia” explică în bună măsură avariția însinguratului ce tezaurizează tenace mărturiile unui revolut „a fost odată”: se simte mai ocrotit și mai în  largul său printre cei de mult plecați în marea și ultima călătorie, cei care „preferau să trăiască liber sub o aparentă sclavie, decât să fie sclavi sub o aparență de libertate.” Sigur, în marginea conceptului de libertate discuțiile nu vor conteni niciodată; orice alt punct de vedere în afara celui acreditat  de litera Dicționarului, oricât de insolit, merită cercetat și comentat.  Vicol („am fost și am rămas un nesupus incorigibil cu viața și faptele aflate la vedere”) se auto-definește ca un mare dezamăgit. Ostenit de zbaterile ce-l amenințau cu „marginalizarea într-o urbe care nu-mi oferea nici o șansă”, își propune, totuși, să nu  depună armele, mizând pe o „implicare tenace în evenimentele cele mai incendiare”. Țel și conduită cât se poate de onorabile, de urmărit rezultatul.  Vicol este un nostalgic, dar nu al vremurilor din istoria recentă, în care nu află decât prilej pentru portretizarea vehement acuzatoare a Dictatorului și a complicității celor din jurul lui – fără a omite să sugereze ideea unui actual „nihil nove” egal terifiant și  asfixiant. Sper să am răgaz, cu alt prilej, să mai discut pe marginea acestei cărți; deocamdată, țin să-i mulțumesc autorului pentru broșura ce mi-a trimis-o xerografiată. N-are menționată data apariției, ci doar precizarea „cuvântare ținută în Senat” de T. Pisani pe tema „Criza culturii românești”. Numele „Pisani” rezona cumva, dar foarte vag; făcând cuvenitele „săpături” am izbutit să stabilesc data apariției broșurii, ca și anul rostirii filipicei în Parlament: 2 decembrie 1930. Revelație: și în rodnica și mult lăudata  perioadă interbelică, două dintre principalele probleme al culturii române, starea școlii și  sănătătatea limbii nației erau dezbătute în aceiași termeni vehemenți ca-n zilele noastre: școala se distruge, limba română se pervertește. Timoleon (!) Pisani n-a fost un oarecare, dimpotrivă: de trei ori ales în Parlament, șef de gazete (la moarte, ferparele vorbeau despre „decanul presei  române!”); între multe altele, a susținut rubrica zilnică „limba noastră” în „Universul” („Limba unui popor este un depozit sacru, pe care trebuie să-l ferim de orice întinare”). Grec de origine, Pisani se înscrie în impresionanta listă a filologilor alogeni cu importante contribuții la prezervarea sănătății limbii ce-o vorbim: aromânul Theodor Capidan, sârbul Radu Flora, bulgarul Iorgu Iordan, evreii Mozes Gaster, Lazăr Șeineanu, H. Tiktin, Al. Graur, Lucia Wald ș.a. Este de-a dreptul surprinzător să constați că, la aproape 100 de ani de la cuvântările lui Pisani în Parlament, acuzele sunt aceleași („ați dus școala către pieire”: programele analitice sunt în mare suferință, manualele așijderea, corpul profesoral este nepregătit etc.) Ceea ce observa atunci este valabil și acum: „Pricina cea mai însemnată e menirea greșită care s-a dat învățământului secundar și mai ales liceului.” De o și mai mare actualitate în discursurile parlamentare ale lui Pisani sunt observațiile privitoare la încetățenirea – ilicită, afirmă el – neologismelor în limba română: „Știrbirea măreției limbii o produce utilizarea neologismelor.” Astăzi încercăm să respingem anglicismele cu corespondent lexical românesc identic, atunci, lupta se dădea cu franțuzismele. Bătălia s-a pierdut în veacurile XIX-XX, se va pierde și-n secolul XXI. Pisani contesta vehement prezența în Dicționarul academic al limbii române a unor cuvinte între timp deplin și incontestabil legitimate (cum ar fi: agreabil, agravant, angrenaj, evident, evaluat, durează, prevalează, proximitate ș.m.a.), încercând astfel să instituie o strictă rigoare în numele căreia a găsit de cuviință să respingă scrierile Hortensiei Papadat Bengescu, ori ale lui Camil Petrescu. Un răspuns de bună cuviință i l-a dat profesorul Eug. Herovanu: „Nu neologismul este dușmanul limbii naționale, ci folosirea lui abuzivă, lipsită de înțelegere și dragoste, folosirea lui fără trebuință și, mai ales, fără gust.” Valabil și astăzi, numai că nimeni nu mai stă să socoată ce-i cu adevărat util și acceptabil, ținta (scuzați: targetul) constituind-o aducerea românei cât mai  aproape de stadiul limbii uscate, de taste, a computerelor. Waw! (că „au!” nu mai  strigă nimeni), n-avem de ce spune o.k. („da” a fost trecut la arhaisme),  trebuie făcut ceva. Cine s-o facă? Normările academice se apleacă respectuos în fața uzului, televizunile și radioul pun în undă tâmpenii de genul păcătosului „ca și”, practic legiferând prevalența inculturii. Ultimul Pisani român s-a numit Pruteanu, și el pe jumătate alogen. Astăzi, un discurs în Parlament pentru apărarea limbii române? Utopie. Cine să-l țină?