Mircea Radu IACOBAN

Ieri a fost ziua de naştere a sussemnatului, în pofida obişnuitului fake news an de an reiterat la Radio România, care-mi mută aniversarea cu zece zile mai devreme (9 în loc de 19). Nici o tristeţe, dimpotrivă: s-ar zice că se dublează numărul telefoanelor de felicitare. Ciudat: născut tot pe 19 februarie, fostul meu bun prieten Marin Sorescu are parte de aceeaşi translare de zece zile – de astă dată, mai târziu: pe 29 (istoricii literari olteni ar fi descoperit că părinţii autorului „Liliecilor” au mistificat data naşterii lui Marinică!). De unde se vede că-i prea mare înghesuiala în ziua de 19 februarie în care s-au ivit pe lume Socrate, Copernic şi Steluţa Gustiţa Cătăniciu, iar fericita naştere a lui Brâncuşi, declarată prin Legea 305/2015 sărbătoare naţională, trimite indirect celelalte aniversări într-un explicabil con de umbră.

Dacă s-ar putea, eu unul mi-aş muta definitiv ziua naşterii pe 9 februarie, cum susţine Radioul: una că, rămânând pe 19, mă aflu la răscruce de zodii şi ba-s Vărsător, ba-s Peşte (ceva avantaj: îmi aleg din predicţiile cotidiene pe aceea care-mi convine) şi alta, deloc neimportantă, ar constitui-o spaima indusă de zodiace ce susţin într-un glas că „obiectivele celor născuţi la 19 februarie nu corespund deloc cu cele ale societăţii.” Ei, poftim!

Dar să las consideraţiile lăturalnice, spre a reveni la ziua de ieri, penultimul prag până la incredibila cifră 80. De vreo 40 de ani, în fiecare dimineaţă de 19 februarie la 7,30 fix primeam telefonul lui Pavelică: „Vreau să fiu primul care vă urează la mulţi ani!” Am mai scris despre acest personaj cu alte prilejuri. Poate unii cititori îşi mai amintesc că Pavelică izbutea să fie prezent la orice moment festiv-aniversar, inclusiv la cele de care nu prea mai ai habar: „Felicitări! Se împlinesc 40 de ani de la apariţia primei Dvs. cărţi!” ori „Azi se rotunjesc trei decenii de când aţi primit premiul la Vaslui...” Frumos din partea lui! Este atent, amabil, prevenitor şi mă-ntreb dacă-i ajunge doar carneţelul tip Claymoor pentru a gestiona atâta amar de date. Că, desigur, nu-s singurul beneficiar al serviciului telefonic de urări aniversare marca Pavelică. Probabil că şi le-a trecut pe computer; exact precum ceasul de la Greenwich şi mai prompt decât serviciul 112, vine cu firitiseala totdeauna la ţanc. Înainte de ’89, dubla telefonul cu felicitări calde şi amabile trimise prin poştă: „Vă doresc, stimate tovarăşe MRI, multă putere de muncă, pentru traducerea în viaţă...” (bip). A urmat, între 1990-1994, o misterioasă perioadă de pauză: nu ştiu ce s-o fi întâmplat, poate o fi fost bolnav, poate nu mai era în ţară. După o pauză de patru ani, rafala de felicitări către subsemnatul a fost reluată brusc şi, cumva, firesc: „Vreau să fiu primul care...”

Mi-a venit să-l întreb unde a fost ăşti patru ani, c-ajunsesem să-l cred mort în revoluţie, dar cum să răspunzi cu astfel de întrebări unui gest delicat şi dezinteresat? Nu ştiu cu ce se ocupă şi ce-nvârte acum Pavelică; de scris, doar ameninţă – n-a mai publicat nimic. Aud c-ar avea o firmă – unii spun că de descarcerări, alţii, că fabrică ţigle presate. Mereu mi-am propus să-l întreb, profitând de întâlnirile monden-culturale (nu ratează nici un vernisaj, premieră, concert; vine mereu la fix, îmbrăcat la patru ace şi lăsând să se vadă, din buzunarul pardesiului, ori „Dilema veche”, ori „România mare”, după caz) şi am dat să-l abordez la deschiderea unei expoziţii cu sclipici. S-a scuzat: „Prea multă lume, nu se mai văd tablourile. Revin.” Nu s-a mai întors...

Recitindu-mi rândurile de mai sus, constat că-s cârcotaş fără pricină: la urma urmei, de ce să mă îndoiesc de sinceritatea urărilor lui Pavelică? Dacă m-ar înjura, aş fi sigur că-i sincer. Nimeni nu bănuieşte înjurătura de prefăcătorie, dar urarea de bine e privită mereu cu rezervă. Ca să vezi!... Ieri, pentru întâia oară, telefonul de la 7,30 n-a mai sunat. Am găsit numărul lui Pavelică într-o veche agendă plină de ştersături (cei dispăruţi pentru totdeauna – şi ei îmi telefonau cândva). Sun la Pavelică. Primesc răspunsul „număr nealocat”. O fi plecat şi Pavelică în călătoria cea mare. Ce linişte se face!