Mircea Radu IACOBAN

D-ale lui Becali: „Nici nu ştiţi ce sensibilitate am eu în suflet, dar nu ştiu să mă exprim. Dacă aş şti, aş vorbi mai frumos decât Liiceanu şi Pleşu”; „Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut şi m-am identificat cu eroul cărţii, iar cu verde pe cele care nu mi-au plăcut şi nu le-am citit”; „Partidul Noua Generaţie are o orientare de centru, când la stânga, când la dreapta, de la caz la caz”; „El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat”; „Dacă marcăm un gol la început, pe urmă putem să jucăm şi la zero-zero”; „Eu, cu viaţa mea, în fiecare dimineaţă când mă dau jos din pat fac istorie” – etc. etc. Ce mi-a venit cu Becali? Păi nu se apropie alegerile pentru Parlamentul European – dacă din nou candidează? De ce n-ar face-o, e dreptul lui şi, cum s-a văzut, are votanţi gârlă. Cine-l votează pe Becali? De aici încep toate întrebările pe care nu prea avem curajul să le punem deschis fiindcă riscăm să fim trataţi drept inamici ai democraţiei, ai drepturilor omului, ai Uniunii Europene, ai ordinii mondiale ş.a.m.d. Nu cred că există cineva care, în sinea lui, să nu se fi întrebat de ce-i cu putinţă ca votul ce-l aşează în urnă să cântărească la fel cât acela al babei Rahila care n-are habar în ce continent se află România, care-i capitala ţării şi cine a fost cetăţeanul Emil Constantinescu; de ştiut, Rahila ştie doar că-i Patriarh Daniel şi, neîndoielnic, a auzit de Becali. Invitând-o la vot, îi încredinţăm, fie şi numai teoretic, un drept de implicare în actul conducerii ţării – mai nou, şi al Europei. Corect? Nici vorbă! Soluţii? Nici una. Cum n-a fost ales ca pe vremea lui Caragiale (Cetăţeanul Turmentat vota în Colegiul II, Trahanache în Colegiul I), Becali, cât a fost deputat la Bruxelles, m-a reprezentat şi pe mine în Parlamentul Europei. Absurd, dar trebuie să tac şi să accept – unde-i democraţia? Sau, mai exact spus, asta-i democraţia! La noi s-a votat cenzitar până în 1917, accesul la urne fiind în concordanţă cu punga alegătorului (cutumă inspirată de undeva, din tenebrele Evului mediu), în două variante: fie direct în funcţie de averea dovedită cu acte, fie în dependenţă de cifra impozitului plătit la stat. Numai că averea putea fi şi moştenită, şi pur şi simplu furată, iar noul deţinător, poate idiotul şi beţivanul urbei, avea mai multă trecere la vot decât, să zicem, maică-mea, învăţătoare şi-atât. În cazul votului cenzitar, averea (indiferent cum agonisită) l-ar trimite iar în faţă la urne, de astă dată în calitate de alegător, tot pe Becali-om-avut, comparativ cu acelaşi exemplu al cutării învăţătoare, frizer, tâmplar, sudor ş.a.m.d. Care ar rămâne în coada listei şi dacă s-ar recurge la ierarhizări bazate pe cifra impozitului. Ca să nu mai vorbim despre milioanele de români aflaţi acum în străinătate, plătitori de impozite către trezoreriile altor state. Deci, clar, imposibil de adus censul în discuţie ca alternativă, în veacul XXI, la votul universal. Ar mai putea fi avută în vedere posibilitatea trierii alegătorilor în funcţie de (ne)ştiinţa lor de carte. Teren extrem de alunecos: bunică-mea, Domnica, era analfabetă, dar de o inteligenţă sclipitoare, totdeauna bine informată (avea un aparat de radio cu căşti şi galenă, se glumea că până şi vaca o mulgea ţinând căştile la urechi!); la judecata ei recurgea satul când se iveau mărunte pricini de soluţionat. N-ar avea drept de vot, în schimb, ar uza de el văcarul satului, care a abandonat şcoala fiindcă nu mai făcea faţă după clasa a patra; în acte, figura ca ştiutor de carte. Dar ce te faci cu sutele de mii de analfabeţi funcţionali care ştiu citi, dar nu pricep ceea ce citesc şi pe care şcoala îi furnizează societăţii an de an? Introducem un test la care să fie supus cel ce doreşte să voteze? S-ar prezenta în primul rând gălăgioşii băgăreţi şi în ultimul rând cei care îşi văd de treabă în gospodăria lor, punând prăşitul şi cositul mai presus decât toate politicalele lumii. Și dacă s-ar introduce un test, atunci s-ar cuveni să pretindă, cum spun americanii, şi verificarea unui „civic awareness”, adică dovada că pretendentul posedă o minimă cunoaştere a Constituţiei şi a mecanismului de funcţionare a statului – caz în care la noi nu s-ar mai întruni în veci procentajul de alegători cerut de Constituţie pentru validarea scrutinului. Ultima soluţie (fantasmagorică): acordarea dreptului de vot în funcţie de IQ-ul votantului. Chiar dacă s-ar iventa vreodată şublerul minune în stare să stabilească locul individului pe o scară a inteligenţei atestate, rămâne indetectabil gradul de cultură în general şi de cultură civică în particular. Drept pentru care n-avem altceva mai bun de făcut decât să savurăm deliciile democraţiei („cel mai prost sistem, dar altul mai bun nu-i”) şi să încercăm a-i pretinde, dacă nu alegătorului, atunci barem candidatului, un minim de bagaj cultural, etic etc. Al de Becali ar mai trece?