Mircea Radu IACOBAN

Aşa cum am promis, revin la incitantul Jurnal-tezaur al lui Leca Morariu (Opere, vol. VI, Ed. Tipo Moldova Iaşi), important nu numai ca document literar, ci şi ca preţios izvor de informaţie privind Primul Război Mondial, trăit de Leca în tranşee, unde a fost de mai multe ori rănit grav; notaţiile lui creionează, filă cu filă, adevăratul chip al unei confruntări crâncene şi absurde, care a pus să se ucidă între ei militari români din Bucovina kesaro-crăiască, cu români din Basarabia ori de la Dunăre şi Carpaţi („Măi, frate, moldovene, de ce nu vă astâmpăraţi?”, „D-apoi parcă noi de bună voie ne batem?”, „Da cum dară? De silă... Ca şi noi, moldovenii din Austria...”).

Al doilea pol al interesului îl constituie relaţia lui Leca cu George Coşbuc, datorită căreia aflăm neştiute mărturisiri de credinţă ale autorului „Nunţii Zamfirei” („Limba românească? Din ea însăşi o să se dezvolte. Eu parcă o văd aievea cât de frumos o să se dezvolte, doară noi, poeţii, la ce bun suntem?!”), alături de sumedenie de „amănunţimi” din viaţa literară românească postbelică („merită a pălmui pe cine a scornit că George Coşbuc se stinge de ultrajertfire lui Bacchus”, „Când era vorba de un discurs mai solemn, mai amplu, cine i-l făcea lui Spiru Haret? Coşbuc, săracul!”).

Al treilea: revelarea cotidianului bucovinean marcat de strădaniile unioniştilor care, deşi aflaţi sub continua ameninţare a represaliilor imperiului, puneau corurile de amatori să intoneze fără sfială, la întrunirile lor publice, „Deşteaptă-te, române!” şi „Pe-al nostru steag” (o întrebare: călătoria trenului special cu sutele de fruntaşi bucovineni veniţi la Iaşi şi descrisă pas cu pas de Iorga, a fost în 1906? Ştiam de 1908). În fine, merită a fi studiate, nu numai citite, filele care ilustrează preocupările autorului pentru chestiunile de lingvistică aplicată, precum şi pentru investigarea folclorului din Ţara de Sus, încă necorupt de făcăturile cântăreţilor de azi ce-şi lălăie propriile texte de doi bani, ilicit aşezate sub semnul creaţiei populare autentice.

Literatura este, la Leca Morariu, ca să spun aşa, mereu „la ea acasă”, numeroase notaţii fiind purtătoare şi mărturisitoare de har scriitoricesc. La mormântul lui Ciprian Porumbescu de la Stupca: „Doi arbori voinici, sădiţi poate chiar de mâna nefericitului părinte, scutură ultimele frunze moarte ca nişte şoapte peste mormintele înecate de iarbă uscată, şi rădăcinile lor pătrund adânc şi cuprind poate sicrie şi oase goale, ajungând aşa, încă şi acum, atât de târziu, ca un ultim salut al celui rămas de la cei duşi...”

La ceas de război, Jurnalul devine sacadat, nervos, nu mai are răbdarea descrierilor fastuoase de natură (Leca fiind obsedat mai ales de răsărituri şi apusuri, mereu prezente în consemnările peregrinărilor sale, dar fiecare altfel văzut şi înţeles...), relaţiile interumane se simplifică, dispar nuanţele, copleşitor devine jocul între alb şi negru: trăieşti sau mori. Nu era loc de eroism într-un război străin şi absurd, totul reducându-se la o luptă pentru supravieţuire; de câteva ori, Leca a fost pe cale s-o piardă. Undeva, către sfârşitul Jurnalului, sunt precizate extremele geografice atinse făr-de voia sa de ofiţerul rezervist al armatei austro-ungare Leca Morariu, mai toate prin mărşăluire oarbă prin glodurile Europei: cel mai nordic punct: Ivangorod (undeva, pe lângă Narva, la graniţa cu Estonia), cel mai estic: Constanţa, cel mai sudic: Roma, Skoplje, cel mai vestic: Milano. Absurd: ce să caute românul bucovinean cu puşca în mână pe-acolo? De-a dreptul fantasmagorică povestea lagărului din Serbia şi, mai ales, evadarea grupului de Papillons balcanici condus de Leca şi având-o ca antemergătoare pe căţeluşa Dolca.

Mai toate peripeţiile se rânduiesc, una câte una, la limita extremă a primejduirii vieţii, Leca fiind obligat să se dea când ceh, când sârb, când neamţ, iscusinţele sale lingvistice ajutându-l să traverseze inversul experienţei eroului din romanul lui Const. Virgil Gheorghiu „Ora 25”... Cartea nu-i chiar uşor de citit, fiind intersectată de pasaje stenografiate (probabil, irecuperabile) şi de notaţii eliptice care n-au sens decât conjugate cu realitatea imediată a momentului în care au fost scrise – evident, necunoscută cititorului de peste veac. (Riscant: într-un Jurnal al meu, publicat în 2015, am găsit de cuviinţă ca, din diferite motive, numele unor personaje să le reduc la iniţiale. Acum, recitindu-mi cartea, încerc fără succes să-mi amintesc cine va fi fost C.N., cine B.A. ş.a.m.d.!)

O viitoare ediţie a II-a a Jurnalului lui Leca va trebui să ţină seama şi de necesitatea tratamentul unitar acordat pasajelor în limba germană: ori sunt traduse toate, ori lăsate ca-n original. Oricum, truda îngrijitorilor ediţiei este de admirat, ca şi generozitatea susţinerii financiare private.