Mircea Radu IACOBAN

Destul de cunoscut în Bucovina, numele Leca Morariu (avem şi-o stradă în Suceava!) nu mai este chiar atât de rezonant în restul spaţiului românesc. Ar merita-o din plin, dar... aşa a fost să fie: după 1944, era asociat (pe bună dreptate, dar cu nedrepte consecinţe) cu românismul bucovinean considerat „naţionalist”, şi fostul director al Teatrului Naţional din Cernăuţi, decan al Facultăţii de Litere şi filosofie a Universităţii din Capitala Bucovinei, autor al aproape 90 de cărţi şi al peste 700 de studii tipărite, ajunsese, pentru a se întreţine, să cânte noaptea, la vioară, în orchestra unui restaurant din Râmnicu Vâlcea! Aproape de necrezut – informaţia o deţin din presa suceveană – ştiam doar că izbutise să înfiripe o orchestră semi-simfonică în oraşul de pe Olt. Dar deloc imposibil, dacă ne amintim că un alt mare şi rafinat intelectual din Țara de Sus, Traian Chelariu, şi el universitar cernăuţean, fusese nevoit să lucreze, după „eliberare”, la ecarisaj-deratizare... Sucevenii nu-l uită pe Leca Morariu şi, după ce i-au adus osemintele de la Rm. Vâlcea în pacea cimitirului sucevean, după ce au înfiinţat o Fundaţie Culturală ce-i poartă numele (preşedintă, Maria Olar), şi i-au publicat, în 2001, „Viaţa: din carnetul unui român prizonier în uniforma împăratului”, apoi, în 2006, „Scrisori către Leca Morariu”, surprind acum prin spectaculoasa editare a unei mari părţi din Jurnalul cărturarului bucovinean (Ed. „Tipo Moldova” Iaşi, 525 pagini, text stabilit şi note de Maria Olar şi Olga Iordache, prefaţă de Liviu Papuc). Premeditat sau nu, cartea apare în librării de-a dreptul sărbătoreşte în 2019, la exact 100 de ani de la ultimele menţiuni din „Jurnal”. Aş include-o printre evenimentele de bun augur pentru destinele editoriale ale noului an, aproape secătuit la capitolul finanţare locală de bogata şi consistenta recoltă a anului precedent aflată sub semnul centenarului Marii Uniri. Funcţionează însă, ca şi în cazul monografiilor Ion Luca, ori Nicolae Labiş (şi nu numai), o anume specială solidaritate culturală bucovineană graţiei căreia se constituie astfel de exemple îmbucurătoare ale rodniciei susţinerii private. De unde se vede că altfel rezonează verbul în regiunea considerată cea mai săracă a României, care, iată, tocmai ea susţine cel mai generos literatura acordând Premiul Naţional de Poezie la Botoşani, Premiul Naţional de Proză la Piatra Neamţ, Premiul Naţional Scriitorul Anului la Iaşi, izbutind şi adevărate performanţe editoriale la Suceava. Dar să revin la „Jurnal”, cu precizarea că, vrând-nevrând, comentarea cărţii va continua în viitoarea (dacă nu şi viitoarele) rubrici, fiind vorba de o scriere revelatoare, adevărat tezaur de inedită informaţie istorică, socială, militară, politică, muzicală, literară, lingvistică, dublat de performanţe portretistice şi susţinut de scriitura impecabilă a unui literat poliglot, patriot nu numai în vorbă, ci şi în faptă. Cum ar fi să-l definim pe Leca Morariu? A fost şi scriitor, şi istoric literar, şi muzician, şi folclorist, şi publicist, şi Don Juan, şi repetată victimă a războiului, şi bon viveur şi copleşit de mizeria tranşeelor şi de absurditatea frontului, şi un răsfăţat al vieţii, şi un năpăstuit al ei. O primă discuţie ivită la Casa Scriitorilor din Iaşi odată cu lansarea cărţii încerca să lămurească o chestiune, la urma urmei, de minor interes: Jurnalul a fost scris în vederea publicării, ori era destinat uzului propriu, ca un zăcământ de gând, faptă şi experienţă proprie, o arhivare a timpului trăit, eventualul remember oferind fie sugestii de comportament în situaţii similare, fie pur şi simplu satisfacţia reîntâlnirii cu rătăcitul „a fost odată”? Răspunsuri s-au dat de mult: Călinescu susţine că „Un jurnal numai pentru sine este un non sens”– deci, toate tind, într-un fel sau altul, către împărtăşire publică, iar Eugen Simion, care consideră Jurnalul „un semn de maturitate a culturii” crede că-i vorba despre „un contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu e distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”. De fapt, sunt Jurnale şi Jurnale. N-aş crede că Maiorescu (şi-a ţinut un anumit tip Jurnal de la 15 până la 77 de ani) a mizat pe eventuală publicare, ci mai degrabă l-a socotit un instrument util în organizarea cât mai exactă a propriei existenţe, menţionând în amănunt cheltuielile zilnice, înşirând lista lecturilor, variaţiile meteorologice, meniurile ş.a.m.d. Textul lui Leca nu-i o astfel de scriere fluentă, seacă şi sever organizată, deşi se poate spune că ambii autori au avut parte de aceeaşi strictă educaţie nemţească; Jurnalul său a fost descifrat cu trudă de pe file disparate; faptul că-i presărat cu pagini de literatură pură, faptul că autorul însuşi a adăugat ici-colo note de subsol, ca şi, mai ales, utilizarea Jurnalului în scrierea unor cărţi de literatură propriu-zisă atestă o anume intenţie de destinare publică. Dar iată că am epuizat spaţiul gazetei şi încă n-am ajuns la discutarea incitantului Jurnal. Pe vineri.