Mircea Radu IACOBAN

Ce înseamnă obişnuinţa în suferinţele vorbirii! Se încuibează câte o tâmpenie în postata limbii române şi acolo rămâne, bătută-n cuie! Pur şi simplu nu ne mai dăm seama cât de caraghios sună când noi, preţioşii ridicoli, în loc să spunem cinstit, româneşte, „eu lucrez la” sau „eu muncesc” în cutare loc, o facem pe culţii şi rafinaţii recurgând la sintagma stupidă „îmi desfăşor activitatea”! În 2017 a apărut, la Berlin, cartea-ghid a lui Theodor Varasker intitulată „Legea persoanelor care practică prostituţia”. Citim în traducerea românească: „Persoana care practică prostituţia trebuie să comunice autorităţilor orice modificare a locaţiei în care-şi desfăşoară activitatea”. Locaţia ca locaţia, mai treacă-meargă, dar „desfăşuratul activităţii” e de tot hazul! Stricto-senso, te-ar putea duce gândul la definiţia din Dicţionar a „desfăşurării” (din latinescul „disfaciolare”),  adică „a face ca un obiect să nu mai fie înfăşurat sau ghemuit”: evident, prostituata nu-şi  poate „desfăşura activitatea” cum se cuvine dacă rămâne... înfăşurată – şi i-ar fi destul de incomod să-şi presteze serviciile... ghemuită. N-am cum controla, dar din câtă germană (nu) ştiu, sunt sigur că neamţul va fi folosit ceva între „arbeit” şi „arbeiten”, nici într-un caz nu i-o fi trecut prin cap să se dea hiper-instruit fandosindu-se cu „desfăşuratul”.  Englezii au sumedenie de termeni („operate”, „active”, „do my work”...), fiecare numind simplu şi cinstit, fără derapaje în ridicol, ceea ce se vrea comunicat în propoziţia simplă „eu lucrez”. În spaţiul mioritic, regulă generală: de la ministru până la măturătorul de stradă nimeni nu  munceşte (o fi de ruşine?), ci „îşi desfăşoară activitatea”! Ptiu! Până şi  formularele oficiale ale fiscului cer să se precizeze „locul desfăşurării activităţii”! Va să zică, în afară celor opt ore de lucru, „activitatea” (din latinescul „activitas-atis”)  rămâne „înfăşurată” sul, urmând a se desfoia (DEX: „a se aşterne, a se desface, a se petrece, a decurge, a depune, a face” etc. etc.) deîndată ce măturătorul din Piaţa Galaţi pune mâna pe târn! De  unde şi de când ne-am potcovit cu idioţenia asta? Cum de a fost lăsată să se încuibe în limbă? De ce vorbim fără să gândim? La originea stupizeniei cred că se află bombasticismul limbii de lemn, în care „oamenii muncii desfăşoară larg steagul luptei internaţionaliste”, ori „desfăşoară larg întrecerea socialistă”. „Onoare muncii!” suna lozinca, dar exact substantivul „muncă” era exclus până la urmă din arsenalul comunicării! Sigur, de n-am şti câte s-au construit la noi cu trudă şi chiar cu jertfă, am putea admite şi ipoteza premeditării ironice: conform regulii „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, „desfăşuratul” înlocuia cu îndreptăţire un verb substantivat golit de sensul primordial. Dar adevăru-i că mai degrabă azi, când, practic, munca s-a auto-exclus dintre valorile prezentului, cedându-şi cu laşitate tacit acceptată locul de onoare pe podium în favoarea învârtelilor în marginea legii şi afacerismului necurat – nemuncii adică – chiar poate funcţiona suspiciunea de substituire reflexă a unui termen „defazat” cu o construcţie pe cât de rotunjită, pe atât de calpă. Vorba „muncă” spune totul, „desfăşuratul activităţii” nu spune nimic. Pe undeva, instalarea ilicită a sintagmei ridicole în însuşi fondul principal lexical al limbii române arată primejdia la care şi noi, şi alţii, ne-am referit în repetate rânduri. Din păcate, ce-i ce-şi „desfăşoară activitatea” în respectivul domeniu, toropiţi de teama confruntării cu victoria prezumată a uzului, nu fac altceva decât să se situeze în coada evenimentului lingvistic, spre a mirui în cele din urmă incorectitudinile cu îngăduinţa academică: „asta-i voia vorbitorilor”. Mai poate scoate cineva din limba română cretinul „ca şi”? Mă tem că nu. A fost privit (şi tratat) cu zâmbet compătimitor şi cu îngăduinţă, radioul şi televiziunile îl acceptă, ba îl şi legitimează prin prestaţia incultă a propriilor gazetari – şi iată-l încuibat în vorbirea „elevată”  de la vlădică pân-la opincă! Aşa se corupe şi se maculează limba ce-o vorbim, cel mai preţios dar primit de români de când fac umbră pământului!