Mircea Radu IACOBAN

Memoria începe să-mi joace feste! Pregăteam o carte nouă (între timp, a şi apărut: „Din străinătate – razna prin patru continente”) şi nu găseam, în dezordinea arhivei de acasă, însemnările de la vizita făcută la sediul NATO de la Bruxelles prin anii 2000 (unde mă aşteptam să aflu generali mustăcioşi, plini de decoraţii, aplecaţi cu încruntare peste hărţi operaţionale, şi am dat peste filiale bancare, frizerii, baruri şi ateliere de reparat încălţăminte...). Voiam să figureze în sumar; le publicasem în gazeta bucureşteană „Românul”, a cărei colecţie completă ştiam că am donat-o cândva la Arhivele Naţionale. Hai, deci, la Arhive. Nouă carte de intrare, semnături, programare la sala de lectură etc. În fine, mi se aduce colecţia... numai că eu donasem cotidianul „Realitatea” (cu onor i-am fost director în 2006), nu săptămânalul „Românul”!

Cu destulă jenă că am pus cercetătorii să răscolească degeaba prin depozite, cer scuze şi reiterez, drept supliment justificativ, ultima comandă ce-o văd înscrisă pe vechea mea fişă personală de lectură: fondul documentar arhivat cu indicativul „Institutul de Arte Matei Millo” (1949-1951). Cu folos: pe băncile acestei şcoli superioare de teatru, muzică şi arte plastice, despre care nu se ştie mai nimic şi n-o mai pomeneşte nimeni, au învăţat meseria scenei actori de talia lui Octavian Cotescu (în acte, studentul încă figurează cu numele adevărat – Coteţ), Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel, Valeriu Burlacu şi atâţia alţii. Surprize din cataloagele anilor de studiu: mulţi dintre cei care s-au visat artişti au eşuat în posturi mărunte şi deloc în calea aplauzelor – dar, tot în preajma teatrului. I-am găsit, târziu, recuziteri, regizori de culise, sufleori, tehnicieni de scenă, organizatori de spectacole.

Alţii au izbutit în cariere pe care niciodată nu şi le-au întrezărit: în 1949, reprezentantul studenţilor din Institut se numea Leiba Bluthal – adică, binecunoscutul Lică Bluthal, mai târziu autor de spectacole de revistă, şef al Staţiei de radioficare Iaşi (făcea acolo un neuitat cuplu istoriceşte constituit cu minunatul boem Valer Mitru, cel care dormea în frigul Staţiei de radioficare acoperit cu steaguri roşii şi tricolore...), apoi organizator de spectacole la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” şi... manager-operator de turism în Israel. Este acum un binecunoscut colaborator al presei de limbă română din Tel Aviv (la ultima mea vizită în Ţara Sfântă mi-a dedicat, într-o gazetă, un emoţionant mega-poem omagial de 14 strofe!!).

În anii ′49-′50, Lică participa la şedinţele Consiliului profesoral de la Conservator, unde combătea straşnic pe diferite teme, fie ghiduş în chestiunea moralităţii colegelor, fie cât se poate de serios când sublinia necesitatea imperioasă a înfiinţării unei gazete de perete. Studenţii erau reprezentaţi, alternativ, când de Tamara Buciuceanu, când de Lică: se pare că vocea le era ascultată şi de opinia lor trebuia să se ţină seamă... Pe Lică l-am găsit şi pe lista studenţilor evidenţiaţi, împreună cu Tatiana Iekel. La ce capitol credeţi? La dicţie!

Îmi amintesc cu drag despre aceşti oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar documentele din arhive arată prin ce vremuri au trecut. Extrem de importantă era, atunci, „originea socială”. Toate tabelele nominale conţin două rubrici fixe: numărul curent şi „apartenenţa socială”, studenţii fiind încadraţi într-una din categoriile: muncitor (Oct. Coteţ), mic burghez (Napoleon Creţu), ţăran sărac ori ţăran mijlocaş - singurele care permiteau accederea în învăţământul superior. Orice început este greu, dar în anii aceia, după război şi după marea secetă, dificultăţile întrec închipuirea. Facultatea de Muzică n-avea barem un pian, darămite alte instrumente, la Catedra de „Grime şi peruci” se lucra... cu materialul clientului, la cămin, studenţii dormeau câte doi într-un pat (în situaţii fericite, trei în două paturi). Studenţii n-au sală de lectură, n-au spaţii pentru ateliere, iar cantina semnalează Rectoratului că „nu se găsesc în comerţul socialist făină de grâu, orez, paste făinoase, brânză etc., etc.” şi n-are cum alcătui un meniu cât de cât onorabil.

Exista, desigur, examenul de admitere, dar adevăratul „izvor de cadre” era o „Comisie de depistare” ce se deplasa în fabrici, la sate, în unităţi militare, pentru a descoperi viitori actori „cu origine sănătoasă”. Explicabil, atunci, adevăratul val de eliminări definitive la începutul semestrului II cu motivaţia „lipsă de aptitudini, fizic nescenic, lipsă totală de sensibilitate, defecte ireparabile de dicţie”! Periodic, Ministerul comunica exmatriculările definitive pentru „atitudine duşmănoasă faţă de regimul de democraţie populară”, exercitând constant şi o sâcâitoare dădăceală prin arogarea dreptului de decizie în mai toate chestiunile curente. Numai că adresele sosite la Iaşi conţineau grave greşeli gramaticale... ministeriale de genul „ve-ţi comunica”, „trimite-ţi”, „sar face” ş.m.a... Eheu, labuntur anni...